LUMEA! Atunci când omul întrebuinţează acest cuvânt, el îl rosteşte adesea fără să se gândească, fără să-şi facă o imagine despre cum este, de fapt, această lume menţionată de el.
Mulţi însă care încearcă să-şi imagineze ceva precis prin aceasta văd în spirit nenumărate corpuri cereşti de cea mai variată constituţie şi mărime, aranjate în sisteme solare, urmându-şi orbitele în Univers. Ei ştiu că, pe măsură ce se produc instrumente mai precise şi care ajung mai departe, se pot vedea corpuri cereşti tot mai noi şi tot mai multe. Omul de rând se mulţumeşte atunci cu cuvântul “infinit”, cu aceasta apărând la el eroarea unei false reprezentări.
Lumea nu este infinită. Ea este Creaţia materială, aşadar, Lucrarea Creatorului. Această Lucrare stă, ca fiecare lucrare, alături de Creator şi este, ca atare, limitată.
Aşa-numiţii progresişti sunt adesea mândri că au recunoaşterea faptului că Dumnezeu se află în întreaga Creaţie, în fiecare floare, în fiecare piatră; că forţele motrice ale Naturii sunt Dumnezeu, aşadar, tot ceea ce nu poate fi explorat, ce se face simţit, dar nu poate fi cuprins cu adevărat. O Forţă Primordială care acţionează permanent, Izvorul de Forţă, Care El Însuşi se dezvoltă mereu, Lumina Primordială, Asubstanţiată. Ei se consideră extrem de avansaţi prin faptul că sunt conştienţi că Îl găsesc pe Dumnezeu pretutindeni, că Îl întâlnesc peste tot ca o Forţă motrice care pătrunde totul, care acţionează permanent spre un singur ţel, acela de dezvoltare în continuare spre desăvârşire.
Însă acest lucru este corect numai într-un anumit sens.
întâlnim în întreaga Creaţie numai Voinţa Sa şi astfel Spiritul Lui, Forţa Lui. El Însuşi stă mult deasupra Creaţiei.
Chiar o dată cu naşterea sa, Creaţia Materială a fost legată de Legile invariabile ale devenirii şi descompunerii, căci ceea ce noi numim Legile Naturii este Voinţa Creatoare a lui Dumnezeu, care în acţiunea Sa formează şi descompune necontenit lumi. Această Voinţă Creatoare este uniformă în întreaga Creaţie, de care aparţin Lumea Material-Fină şi Lumea Material-Densă, ca fiind una singură.
Uniformitatea necondiţionată şi de neclintit a Legilor Primordiale, aşadar, a Voinţei Primordiale, aduce cu sine faptul că în cel mai mărunt proces al Pământului material-grosier se petrece întotdeauna exact la fel cum trebuie să se petreacă în orice eveniment, aşadar, şi în evenimentele cele mai impunătoare ale întregii Creaţii, şi în crearea însăşi.
Forma strictă a Voinţei Primordiale este naturală şi simplă. O dată recunoscută, noi o descoperim cu uşurinţă în toate. Complicarea atât de multor procese şi imposibilitatea de a le înţelege se află numai în întrepătrunderea multiplă a căilor ocolite şi a căilor lăturalnice, formate prin diversa voinţă a oamenilor.
Lucrarea lui Dumnezeu, Lumea, este, aşadar, ca şi Creaţie, supusă Legilor Divine care rămân neschimbate în toate lucrurile şi sunt desăvârşite; ea a luat, de asemenea, naştere din ele şi este astfel limitată.
Artistul, de exemplu, se află, de asemenea, în opera sa, se contopeşte în ea şi totuşi, personal, el stă alături de ea. Opera este limitată şi trecătoare, nu însă şi capacitatea artistului. Artistul, aşadar, creatorul operei, poate să-şi distrugă opera în care se află voinţa sa, fără ca el însuşi să fie afectat de acest lucru. Cu toate acestea, el va rămâne întotdeauna
artistul.
Noi recunoaştem şi regăsim artistul în lucrarea sa şi ne devine familiar, fără să fi fost nevoie să-l vedem personal. Avem lucrările sale, voinţa sa se află în ele şi are efect asupra noastră, el ne întâmpină în ele şi poate totuşi să-şi trăiască propria viaţă departe de noi.
Artistul creator şi opera sa reprezintă o slabă reflectare a relaţiei Creaţiei cu Creatorul.
Veşnic şi fără sfârşit, aşadar, infinit, este numai ciclul Creaţiei, în continua sa devenire, pieire şi formare din nou.
Toate revelaţiile şi făgăduinţele se împlinesc, de asemenea, în cadrul acestui proces. În final, şi “Judecata de Apoi” pentru Pământ se va împlini în acesta!
Judecata de Apoi, adică Judecata ultimă, vine într-o zi pentru fiecare corp ceresc material, dar aceasta nu are loc simultan în întreaga Creaţie.
Este un proces necesar în acea parte corespunzătoare a Creaţiei care ajunge în ciclul său în acel punct în care trebuie să înceapă descompunerea sa pentru a se putea forma din nou pe drumul ei în continuare.
Acest ciclu veşnic nu se referă la orbita Pământului şi a altor astre în jurul Sorilor lor, ci la ciclul mare şi mai impunător pe care trebuie să-l parcurgă toate sistemele solare la rândul lor în vreme ce efectuează încă separat, în ele însele, propriile lor mişcări.
Punctul în care trebuie să înceapă descompunerea fiecărui corp ceresc este stabilit cu precizie, din nou pe baza logicii Legilor Naturale. Un loc foarte precis în care trebuie să se dezvolte procesul de descompunere, indiferent de starea corpului ceresc respectiv şi a locuitorilor săi.
Ciclul mână irezistibil fiecare corp ceresc spre acest punct, ceasul dezintegrării se va împlini fără întârziere; ca în toate lucrurile din Creaţie, acest lucru înseamnă, în realitate, numai o transformare, ocazia pentru o dezvoltare în continuare. Atunci a sosit ceasul lui “ori-ori” pentru fiecare om. Ori va fi înălţat spre Lumină, în cazul în care aspiră spre spiritual, ori va rămâne înlănţuit de Materialitate, de care el se agaţă, dacă declară din convingere că numai lucrurile materiale sunt valoroase.
Într-un asemenea caz, ca urmare legică a propriei sale voinţe, el nu se poate înălţa din Materialitate, iar pe ultima porţiune de drum este atras în descompunere împreună cu aceasta. Aceasta este atunci moartea spirituală! Echivalentă cu ştergerea din Cartea Vieţii.
Acest proces cu totul firesc în sine este denumit, de asemenea, osândă veşnică, pentru că cel care este astfel atras în descompunere “trebuie să înceteze să mai existe personal”. Este cel mai îngrozitor lucru care îl poate lovi pe om. El este considerat “piatră respinsă”, care nu poate fi folosită la o edificare spirituală şi de aceea trebuie sfărâmată.
Această separare a spiritului de materie care are loc pe baza unor procese şi Legi cu totul naturale este aşa-numita “Judecată de Apoi”, care este legată de mari răsturnări şi transformări.
Faptul că această descompunere nu are loc într-o singură zi pământească este, desigur, uşor de înţeles pentru fiecare, căci în evenimentele lumii o mie de ani sunt ca o zi.
Însă noi ne găsim în plin început al acestei perioade. Pământul ajunge acum în acel punct în care se abate de la traiectoria sa de până acum, ceea ce trebuie să se facă puternic simţit şi material-grosier. Apoi în rândul tuturor oamenilor se va instala mai pregnant separarea, care a fost deja pregătită în ultimul timp, dar care s-a manifestat până acum doar în “păreri şi convingeri”.
Fiecare ceas al unei existenţe pământeşti este de aceea preţios, mai mult ca oricând. Cel care caută cu seriozitate şi vrea să înveţe, acela să se străduiască din răsputeri să se smulgă din gândurile josnice care trebuie să-l înlănţuiască de ceea ce este pământesc. Altfel, el riscă să rămână agăţat de Materialitate şi să fie atras cu ea spre descompunerea totală.
Însă cei care năzuiesc spre Lumină vor deveni treptat detaşaţi de Materialitate şi vor fi, în final, înălţaţi spre Patria a tot ceea ce este spiritual.
Atunci separarea dintre Lumină şi Întuneric va fi definitiv înfăptuită, iar Judecata împlinită.
“Lumea”, aşadar, întreaga Creaţie, nu se va nărui cu aceasta, ci corpurile cereşti vor fi atrase în procesul de descompunere abia atunci când cursul lor ajunge în punctul în care trebuie să se instaleze descompunerea şi, o dată cu aceasta, şi separarea care o precede.
Împlinirea se declanşează prin efectul natural al Legilor Divine, care s-au aflat în Creaţie chiar de la începuturile sale, care au produs Creaţia însăşi şi care atât astăzi, cât şi în viitor, poartă nestrămutat Voinţa Creatorului. În ciclul veşnic există o permanentă creare, semănare, coacere, recoltare şi descompunere pentru ca, proaspăt fortificate prin schimbarea legăturii, să poată primi din nou alte forme care se grăbesc spre un nou ciclu.
În cazul acestui ciclu al Creaţiei se poate imagina o pâlnie uriaşă sau o peşteră gigantică din care tâşnesc necontenit, într-un şuvoi de nestăvilit, seminţe primordiale care tind în mişcări circulare spre o nouă legătură şi evoluţie. Exact aşa cum este deja cunoscut de ştiinţă şi cum aceasta a consemnat corect.
Prin frecare şi prin unire se formează nebuloase dense, iar din acestea se formează din nou corpuri cereşti care, prin Legi de neclintit, se grupează cu o logică strictă în sisteme solare, şi, rotindu-se în ele însele, trebuie să urmeze în mod solidar marele ciclu, care este cel veşnic.
Aşa cum în procesul care este vizibil ochiului pământesc, legat de corpul plantelor, animalelor şi al omului, din sămânţă rezultă dezvoltarea, formarea, coacerea şi recoltarea sau descompunerea, ceea ce atrage după sine o transformare, o dezintegrare care duce la dezvoltare în continuare, exact aşa este şi în marile evenimente ale lumii. Corpurile cereşti vizibile material-grosier, ce duc cu ele un mediu înconjurător material-fin mult mai vast care este, aşadar, invizibil ochiului pământesc, sunt supuse, în veşnica lor rotaţie, aceluiaşi proces, fiindcă aceleaşi Legi activează în ele.
Nici chiar cel mai fanatic sceptic nu poate nega existenţa seminţei primordiale şi totuşi ea nu poate fi văzută de nici un ochi pământesc, pentru că este de altă materie, este din “lumea de dincolo”. Să o numim din nou materie fină.
Nu este, de asemenea, greu de înţeles că în mod natural lumea care se formează mai întâi din ea este tot material-fină şi nu poate fi sesizată cu ochiul pământesc. Abia precipitatul cel mai grosier rezultat ulterior din aceasta formează treptat, în funcţie de lumea material-fină, lumea material-grosieră, cu corpurile sale material-grosiere, şi abia aceasta poate fi observată de la începuturile sale cele mai infime cu ochii pământeşti şi cu toate mijloacele material-grosiere, adiţionale.
Nu este altfel nici cu învelişul omului propriu-zis în specia sa spirituală, despre care va mai veni vorba. În timpul peregrinărilor sale prin diferitele lumi, veşmântul său, mantaua, scoarţa, corpul sau instrumentul său, indiferent cum dorim să numim învelişul, trebuie întotdeauna să fie din aceeaşi specie de materie ca şi mediul respectiv în care el intră pentru a se folosi de el drept protecţie şi mijloc necesar, dacă vrea să aibă posibilitatea să activeze direct şi eficient în acesta.
Întrucât Lumea Material-Grosieră este dependentă de Lumea Material-Fină, rezultă că tot ceea ce se întâmplă în Lumea Material-Grosieră reacţionează, de asemenea, asupra Lumii Material-Fine.
Acest vast mediu material-fin a fost, de asemenea, creat din sămânţa primordială. El participă la ciclul veşnic şi este, de asemenea, mânat în final, fiind aspirat, spre partea din spate a pâlniei gigantice menţionate deja, unde are loc descompunerea, pentru a fi iarăşi expulzat pe partea cealaltă ca sămânţă primordială pentru un nou ciclu.
Ca în cazul activităţii inimii şi a circulaţiei sângelui, aşa este pâlnia ca o inimă a Creaţiei materiale. Procesul de descompunere afectează, prin urmare, întreaga Creaţie, inclusiv partea material-fină, deoarece tot ceea ce este material se descompune din nou în sămânţă primordială pentru a se forma din nou. Nicăieri nu se poate găsi ceva arbitrar în aceasta, ci totul se dezvoltă din logica firească a Legilor Primordiale, care nu permit un alt curs.
Într-un anume punct al marelui ciclu, pentru tot ceea ce este creat, material-grosier sau material-fin, vine clipa în care procesul descompunerii se pregăteşte independent, din ceea ce este creat şi, în final, izbucneşte.
Acum, această Lume Material-Fină este locul de tranzit al celor care au plecat de pe Pământ, aşa-numita “lume de dincolo”. Ea este strâns legată de Lumea Material-Grosieră, care face parte din ea, este una cu ea. În clipa morţii
omul, cu corpul său material-fin, pe care îl poartă împreună cu corpul material-grosier, trece în mediul material-fin omogen al Lumii Material-Grosiere în vreme ce lasă corpul material-grosier în aceasta din urmă.
Acum, această Lume Material-Fină, lumea de dincolo, aparţinând Creaţiei, este supusă aceloraşi Legi ale dezvoltării permanente şi ale descompunerii. O dată cu instalarea dezintegrării, are loc din nou, într-un mod absolut firesc, şi o separare a spiritualului de material. În funcţie de starea spirituală a omului în Lumea Material-Grosieră, cât şi în Lumea Material-Fină, omul spiritual, “Eul” propriu-zis, trebuie fie să se îndrepte în sus, fie să rămână înlănţuit de Materialitate.
Dorul serios după Adevăr şi Lumină îl va face pe fiecare om, prin schimbarea sa legată de aceasta, spiritual mai pur şi astfel mai luminos, astfel că această stare trebuie să îl detaşeze, în mod firesc, tot mai mult de Materialitatea densă şi să îl împingă în sus, corespunzător purităţii şi uşurinţei sale.
Însă cel care crede numai în Materialitate se ţine el însuşi legat de Materialitate prin convingerea sa şi rămâne înlănţuit de aceasta astfel încât nu poate fi împins în sus. Prin decizia voită de fiecare în parte, are loc din acest motiv o separare între cei care aspiră spre Lumină şi cei legaţi de Întuneric, în concordanţă cu Legile naturale existente ale Greutăţii Spirituale.
Devine astfel evident faptul că şi pentru posibilitatea de dezvoltare a decedaţilor de pe Pământ în procesul de purificare a aşa-numitei lumi de dincolo va exista într-o zi un sfârşit real. O ultimă decizie! Oamenii din ambele lumi fie sunt atât de mult înnobilaţi, încât pot fi înălţaţi spre Ţinuturile Luminii, fie rămân legaţi în specia lor inferioară, prin propria lor voinţă şi de aceea vor fi azvârliţi în “osânda veşnică”, adică, vor fi traşi spre descompunere împreună cu Materialitatea, de care nu se pot desprinde, vor suferi ei înşişi descompunerea în mod dureros şi cu aceasta vor înceta să existe personal.
Ei vor fi vânturaţi ca pleava în vânt, vor fi prefăcuţi în praf şi cu aceasta şterşi din Cartea de Aur a Vieţii!
Aşadar, această aşa-numită “Judecată de Apoi”, adică Judecata ultimă, este, de asemenea, un proces care are loc în mod absolut firesc, prin efectul Legilor care susţin Creaţia şi într-un asemenea mod că nu s-ar putea întâmpla altfel. Omul primeşte şi în acest caz întotdeauna numai roadele a ceea ce el însuşi a dorit, aşadar, a ceea ce a provocat prin convingerea sa.
A şti că tot ceea ce se întâmplă în Creaţie îşi produce efectul cu cea mai strictă logică şi în mod automat, că firul conducător pentru soarta oamenilor este dat întotdeauna numai de ei înşişi prin dorinţele şi voinţa lor, că Creatorul nu observă şi nu intervine pentru a răsplăti sau a pedepsi nu micşorează Măreţia Creatorului, ci poate doar să dea prilejul de a-L considera chiar mai grandios.
Măreţia se află în desăvârşirea Lucrării Sale, iar aceasta ne obligă să privim în Sus cu veneraţie, deoarece cea mai mare Iubire şi cea mai incoruptibilă Dreptate trebuie să se găsească fără deosebire în evenimentul cel mai impunător, cât şi în cel mai mărunt.
Mare este şi omul, plasat ca atare în Creaţie, ca stăpân al propriului său destin! Prin voinţa sa, el este capabil să se ridice din Lucrare, contribuind totodată la dezvoltarea superioară a acesteia; sau poate să o tragă în jos şi să se încurce în ea, astfel încât să nu se mai desprindă şi să se îndrepte cu ea spre descompunere, fie în Lumea Material-Grosieră, fie în Lumea Material-Fină.
De aceea, luptaţi-vă să vă eliberaţi de toate legăturile sentimentelor josnice, căci nu este timp de pierdut! Se apropie ceasul în care termenul acordat pentru acest lucru a expirat! Treziţi în voi dorul după ceea ce este pur, adevărat şi nobil! –
Mult deasupra ciclului veşnic al Creaţiei pluteşte ca o coroană în mijloc o “Insulă Albastră”, plaiul celor fericiţi, al spiritelor purificate, care au voie să sălăşluiască în Ţinuturile Luminii! Această Insulă este separată de Lume. De aceea, ea nu ia parte nici la ciclu, ci, în ciuda înălţimii ei deasupra Creaţiei care se roteşte, constituie punctul de sprijin şi centrul forţelor spirituale care pleacă de aici. Este insula care poartă pe culmile ei preamăritul oraş cu străzile de aur. Aici nimic nu mai este supus schimbării. Nici o “Judecată de Apoi” nu mai este de temut. Cei care pot sălăşlui acolo sunt în “Patrie”.
Însă ca un ultim lucru pe această Insulă Albastră, ca cel mai înalt, stă, inaccesibilă paşilor celor nechemaţi, … Cetatea Graalului, atât de des amintită în poeme!
Învăluită în legende, ca un dor al multora, ea stă acolo, în Lumina celei mai Mari Splendori şi adăposteşte Vasul Sacru al Iubirii Pure a Celui Atotputernic, Graalul!
Ca păzitori sunt desemnaţi cele mai pure dintre spirite. Ele sunt purtătorii Iubirii Divine în forma ei cea mai pură, care este mult diferită de felul în care şi-o închipuie oamenii de pe Pământ, deşi ei o trăiesc în fiecare zi şi în fiecare ceas.
Prin revelaţii, vestea despre Cetate a coborât în numeroase trepte, pe drumul imens de la Insula Albastră prin Lumea Material-Fină până când a ajuns, în final, prin câţiva poeţi profund inspiraţi şi la oamenii Pământului material-grosier. Transmis mai departe în jos, de la o treaptă la alta, Adevărul a suferit, de asemenea, diferite deformări neintenţionate, astfel că ultima redare nu a putut rămâne decât o reflectare foarte tulburată, care a cauzat multe erori.
Dacă dintr-o parte a marii Creaţii aflate la mare strâmtoare se înalţă spre Creator suferinţă şi implorare fierbinte, atunci un Slujitor al Vasului este trimis pentru ca, drept purtător al acestei Iubiri, să intervină în acea nevoie spirituală, ajutând. Ceea ce pluteşte doar ca mit şi legendă în Lucrarea Creaţiei, intră atunci viu în Creaţie!
Însă asemenea misiuni nu au loc des. Ele sunt însoţite de fiecare dată de schimbări incisive şi de mari transformări. Cei care sunt astfel trimişi aduc Lumină şi Adevăr celor rătăciţi, Pace celor disperaţi; cu mesajul lor, ei întind mâna tuturor celor care caută pentru a le oferi curaj şi forţă nouă şi pentru a-i conduce prin tot Întunericul în sus, spre Lumină.
Ei vin numai pentru aceia care tânjesc după ajutorul din Lumină, nu însă pentru zeflemişti şi înfumuraţi.