Sunt doar trei cuvinte, și totuși ele sunt ca o formulă magică; căci poartă în sine particularitatea de a declanșa imediat, în fiecare om, o oarecare percepere intuitivă deosebită. Rareori este această percepere intuitivă de același fel. Asemănător cu efectul muzicii. Exact ca muzica, și aceste trei cuvinte își găsesc drumul direct spre spiritul omului, „eul” său propriu-zis. Firește, numai la cei care nu-și țin spiritul complet închis în ei și care astfel și-au pierdut deja aici, pe Pământ, omenia propriu-zisă.
Auzind aceste cuvinte, fiecare om își va aminti însă imediat, involuntar, de o experiență oarecare de mai demult. Aceasta stă vie în fața lui și, odată cu imaginea, apare și o intuiție corespunzătoare.
La unul este o duioșie plină de dor, o fericire melancolică, precum și un dor tăcut, imposibil de împlinit. La alții însă mândrie, mânie, groază sau ură. Omul se gândește întotdeauna la un lucru pe care l-a trăit cândva, care a făcut o impresie neobișnuită asupra lui, însă pe care îl credea deja de mult stins în interiorul său.
Totuși, nimic nu s-a stins în el, nimic nu s-a pierdut din ceea ce a trăit cândva cu adevărat în el însuși. Pe toate acestea el le poate încă numi ale lui, ca ceva câștigat cu adevărat și astfel nepieritor. Însă numai ceea ce a fost trăit! Altceva nu va putea apărea odată cu aceste cuvinte.
Omul să acorde o dată mare atenție acestor lucruri și să o facă atent și cu simțul treaz, atunci va recunoaște repede ce este cu adevărat viu în el și ce poate fi considerat mort, înveliș neînsuflețit al amintirilor inutile.
Sens și folos pentru om, prin care nu trebuie înțeles corpul său fizic, are numai ceea ce l-a influențat suficient de profund în timpul vieții sale pământești, pentru a lăsa în sufletul său o amprentă care nu piere și nu se mai șterge. Numai asemenea amprente au influență asupra formării sufletului omului și astfel, mergând mai departe, și asupra promovării spiritului spre dezvoltarea sa neîncetată.
În realitate, numai acel lucru, ce lasă în urma sa o impresie atât de profundă, este trăit și astfel însușit. Toate celelalte trec fără efect sau, în cel mai bun caz, servesc drept mijloace care permit să ia naștere întâmplări capabile să trezească asemenea impresii profunde.
Fericit este acela care poate considera multe experiențe atât de puternice ca fiind ale lui, indiferent că au fost produse de bucurie sau de suferință; căci impresiile acestora vor fi într-o zi cel mai prețios lucru pe care îl ia cu sine un suflet omenesc pe drumul său în lumea de dincolo. –
Activitatea pur pământească a intelectului, așa cum se obișnuiește azi, folosește, atunci când este bine aplicată, numai la ușurarea existenței fizice pe Pământ. Judecând riguros, acesta este țelul final, propriu-zis, al fiecărei activități a intelectului! În definitiv, nu există niciodată un alt rezultat. În cazul tuturor cunoștințelor dobândite în școală, indiferent din ce domeniu și, de asemenea, în toate activitățile, fie în stat sau în familie, la fiecare individ în parte sau la națiuni, precum și, în cele din urmă, la întreaga omenire.
Însă, din păcate, totul s-a supus absolut necondiționat numai intelectului și se află astfel în lanțurile grele ale limitării pământești a capacității de înțelegere, ceea ce a trebuit, firește, să aibă și încă va mai avea urmări dezastruoase în toate activitățile și întâmplările.
În această privință există doar o singură excepție pe tot acest Pământ. Totuși, această excepție nu ne este nicidecum oferită de biserică, așa cum se vor gândi unii și cum ar trebui, de fapt, să fie, ci de artă! Aici intelectul joacă acum inevitabil rolul secundar. Acolo unde intelectul câștigă însă supremația, arta este imediat coborâtă la rangul de meșteșug; ea decade profund, în mod nemijlocit și, de asemenea, absolut incontestabil. Aceasta este o concluzie care, în simpla sa naturalețe, nu este deloc posibilă altfel. Nici o excepție nu poate fi indicată în acest sens.
Însă este de la sine înțeles că trebuie să se tragă aceeași concluzie și în toate celelalte lucruri! Aceasta nu-i dă de gândit omului? Trebuie totuși să fie ca și cum i s-ar lua vălul de pe ochi. Acest lucru îi spune foarte clar celui care gândește și celui care compară că, în toate celelalte lucruri dominate de intelect, el poate obține numai un înlocuitor, ceva inferior! Din acest fapt omul ar trebui să recunoască locul ce îi revine intelectului de la Natură, dacă se vrea să ia naștere ceva corect și valoros!
Până acum numai arta mai este născută din activitatea spiritului viu, din intuiție. Ea singură a avut o origine și o dezvoltare naturală, așadar, normală și sănătoasă. Spiritul nu se exprimă însă în intelect, ci în intuiții și se manifestă numai în ceea ce este numit, în general, „sensibilitate sufletească”. Exact ceea ce îi place omului intelectului din ziua de azi, care este peste măsură de mândru de sine, să ironizeze și să batjocorească. Astfel, el ia în derâdere lucrul cel mai valoros în om, ba chiar ceea ce îl face, într-adevăr, pe om să fie om!
Spiritul nu are nimic de-a face cu intelectul. Dacă omul vrea, în sfârșit, îmbunătățire în toate lucrurile, el trebuie să ia în considerare cuvintele lui Christos: „După lucrările lor să-i recunoașteți!”. A sosit timpul în care se va întâmpla acest lucru.
Numai lucrările spiritului poartă, chiar de la originea lor, viață în ele și cu aceasta trăinicie și stabilitate. Toate celelalte trebuie să se năruie în ele însele, după ce timpul lor de înflorire a trecut. De îndată ce trebuie să apară roadele acestora, lipsa lor de conținut va fi dezvăluită!
Priviți numai istoria! Numai lucrarea spiritului, așadar arta, a supraviețuit popoarelor care se prăbușiseră deja prin activitatea intelectului lor, în sine rece și lipsit de viață. Cunoașterea lor măreață și mult lăudată nu le-a putut oferi deloc salvarea de la această prăbușire. Egiptenii, grecii și romanii au mers pe acest drum, mai târziu și spaniolii și francezii, acum germanii – totuși lucrările artei adevărate le-au supraviețuit tuturor acestora! De asemenea, ele nu vor putea pieri niciodată. Însă nimeni nu a sesizat regularitatea strictă din repetarea acestor întâmplări. Niciun om nu s-a gândit să pătrundă până la rădăcina propriu-zisă a acestui mare rău.
În loc să caute această rădăcină și să pună odată capăt decăderii care se repetă mereu, oamenii s-au supus orbește acestui lucru și, cu lamentări și supărări, au cedat în fața acestei idei mari că „nimic nu poate fi schimbat”.
Acum, la final, acest lucru va lovi întreaga omenire! Multă nenorocire se află deja în urma noastră, însă și mai multă ne așteaptă. Și o adâncă durere trece prin rândurile dese ale celor care au fost deja afectați, în parte, de aceasta.
Gândiți-vă la toate popoarele care au trebuit deja să se prăbușească, de îndată ce au ajuns la perioada de înflorire, la apogeul intelectului. Roadele care s-au dezvoltat în perioada de înflorire au fost pretutindeni aceleași! Imoralitate, nerușinare și desfrâu sub diverse forme, cărora li s-au alăturat, inevitabil, declinul și ruina.
Similaritatea absolută este de-a dreptul evidentă pentru fiecare! Și, de asemenea, orice persoană care gândește trebuie să găsească în acest fenomen o natură și o logică bine definită a celor mai severe Legi.
Unul după altul, aceste popoare au trebuit să recunoască, până la urmă, că măreția, puterea și splendoarea lor au fost doar aparente, menținute numai prin forță și constrângere și nu consolidate în ele însele pe baze sănătoase.
Deschideți-vă, așadar, ochii, în loc să disperați! Priviți în jurul vostru, învățați din ceea ce a fost și comparați acest lucru cu mesajele care au ajuns la voi din Divin deja cu mii de ani înainte și trebuie să găsiți rădăcina răului devorator, care doar el constituie obstacolul în calea înălțării întregii omeniri.
Abia atunci când răul va fi radical stârpit, va fi deschis drumul spre înălțarea generală, nu mai devreme. Iar aceasta va fi atunci durabilă, pentru că poate purta în sine vitalitatea spiritului, care până acum a fost exclusă. –
Înainte de a aprofunda acest lucru, doresc să explic ce este spiritul, ca singura parte cu adevărat vie din om. Spiritul nu este istețime și nici intelect! Spirit nu este nici cunoașterea dobândită prin învățare. De aceea este o eroare să numim ”spiritual” un om, dacă a studiat mult, a citit, a observat și știe să discute bine despre aceste lucruri. Sau dacă strălucește prin idei bune și agerime intelectuală.
Spirit este cu totul altceva. Este o constituție independentă, care vine din lumea aceleiași specii, ce este diferită de partea căreia îi aparține Pământul și astfel corpul. Lumea spirituală se află mai sus, ea formează partea de sus și cea mai ușoară a Creației. Această parte spirituală din om poartă în sine, prin constituția sa, misiunea de a se întoarce în Spiritual, de îndată ce toate învelișurile materiale s-au desprins de ea. Imboldul de a face acest lucru este eliberat la un grad bine determinat de maturizare și o conduce apoi în sus, la specia de același fel, prin a cărei forță de atracție este ridicată.[^*]
[^*] Conferința: „Eu sunt învierea și viața, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!”
Spiritul nu are nimic de-a face cu intelectul pământesc, ci doar cu însușirea care este numită „profunzime, sensibilitate sufletească”. A fi spiritual înseamnă, prin urmare, același lucru cu „a fi plin de sensibilitate sufletească, a avea o fire profundă”, nu însă cu a fi foarte intelectual.
Pentru a descoperi mai ușor această diferență, omul să folosească acum expresia: „A fost odată!”. Foarte mulți dintre căutători vor găsi deja prin aceasta o lămurire. Dacă se observă cu atenție pe ei înșiși, ei pot recunoaște tot ce a folosit sufletului lor în viața pământească de până acum, sau ceea ce a servit doar la ușurarea reușitei și a muncii lor în mediul pământesc. Așadar, ceea ce are nu numai valori pământești, ci și valori din lumea de dincolo și ceea ce folosește doar scopurilor pământești, însă rămâne lipsit de valoare pentru lumea de dincolo. Pe una dintre ele omul o poate lua în lumea de dincolo, pe cealaltă însă o lasă în urmă la plecarea sa, ca aparținând numai acestui loc, întrucât nu-i mai poate fi de niciun folos în continuare. Ceea ce lasă în urmă este însă numai o unealtă pentru evenimentele pământești, un ajutor pentru timpul de pe Pământ, nimic altceva.
Dacă o unealtă nu este folosită doar ca atare, ci este apreciată mult mai mult, atunci ea nu poate, firește, să satisfacă această cerință înaltă, ea este într-un loc greșit și va produce astfel, în mod natural, deficiențe de tot felul, care, cu timpul, vor avea consecințe absolut fatale.
Dintre aceste unelte face parte, ca cea mai înaltă, intelectul pământesc, care, ca produs al creierului omenesc, trebuie să poarte în sine limitarea, căreia tot ceea ce este fizic-material-grosier îi rămâne întotdeauna supus prin propria sa constituție. Și nici produsul nu poate fi altfel decât originea lui. Acesta rămâne întotdeauna legat de natura originii. La fel și lucrările care apar prin intermediul produsului.
Pentru intelect acest lucru are, în mod natural, drept rezultat cea mai limitată, pur materialistă capacitate de înțelegere, strâns legată de spațiu și timp. Întrucât provine din Materialitatea Grosieră moartă în sine, care nu are deloc viață proprie, intelectul este și el fără forță vie. Desigur, această situație se perpetuează, de asemenea, în toată activitatea intelectului, căruia îi este astfel imposibil să confere lucrărilor sale și ceva viu.
În acest eveniment natural, inflexibil, se află cheia pentru întâmplările tulburi din timpul vieții omului pe acest Pământ mic.
Trebuie să învățăm, în sfârșit, să diferențiem între spirit și intelect, între nucleul viu al omului și unealta sa! Dacă această unealtă este plasată deasupra nucleului viu, așa cum s-a întâmplat până acum, atunci rezultă ceva nesănătos, care, încă de la apariția sa, trebuie să poarte în sine germenele morții, iar ceea ce este viu, lucrul cel mai înalt, cel mai prețios, este astfel sugrumat, legat și izolat de activitatea sa necesară până când, în prăbușirea inevitabilă a structurii fără viață, se înalță din ruine liber, dar neterminat.
În loc de „A fost odată”, să ne imaginăm acum întrebarea: „Cum a fost în trecut?”. Cât de diferit este efectul! Imediat se observă marea deosebire. Prima întrebare vorbește intuiției, care este în legătură cu spiritul. Cea de-a doua se adresează însă intelectului și apar imagini cu totul diferite. Ele sunt de la bun început limitate, reci, fără căldura vieții, pentru că intelectul nu are altceva de oferit.
Însă cea mai mare vină a omenirii a fost de la început faptul că a așezat acest intelect, care poate produce doar ceea ce este incomplet și fără viață, pe un piedestal înalt și a dansat propriu-zis în jurul lui, închinându-i-se. I s-a dat un loc care avea voie să-i fie rezervat numai spiritului.
Acest început este cu totul împotriva hotărârilor Creatorului și astfel împotriva Naturii, deoarece acestea sunt ancorate în ceea ce se întâmplă în Natură. De aceea nimic nu poate conduce spre un țel adevărat, ci totul trebuie să eșueze în punctul în care trebuie să înceapă recolta. Nu poate fi altfel, ci acesta este un eveniment natural, previzibil.
Numai în tehnica pură, în fiecare industrie, este altfel. Aceasta a ajuns, prin intelect, la o mare înălțime și în viitor va progresa încă mult mai mult! Acest fapt servește însă drept dovadă că explicațiile mele sunt adevărate. Tehnica este și rămâne întotdeauna doar pur pământească, fără viață, în toate privințele. Întrucât intelectul face parte, de asemenea, din tot ceea ce este pământesc, el poate să se desfășoare strălucitor în tehnică și poate, într-adevăr, să realizeze lucruri mărețe. Aici el se află la locul potrivit, îndeplinindu-și adevărata menire!
Acolo însă unde trebuie să se ia în considerare și „ceea ce este viu”, așadar pur omenesc, intelectul, prin specia sa, nu este suficient și trebuie, de aceea, să eșueze, de îndată ce nu este călăuzit în această privință de spirit! Căci numai spiritul este viață. Numai activitatea speciei de același fel poate aduce întotdeauna succes într-o specie bine determinată. De aceea intelectul pământesc nu va putea activa niciodată în spirit! Din acest motiv, plasarea intelectului deasupra vieții a devenit o gravă abatere a acestei omeniri.
Cu aceasta, omul și-a întors menirea direct împotriva hotărârii creatoare, așadar absolut naturale și a așezat-o, ca să zicem așa, cu susul în jos, prin faptul că i-a acordat intelectului, căruia îi revine locul secundar și pur pământesc, cel mai înalt loc, ce îi aparține spiritului viu. Astfel, este din nou absolut natural ca omul să fie obligat, de acum înainte, să caute cu trudă de jos în sus, în timp ce intelectul așezat deasupra, datorită capacității sale limitate de a înțelege, împiedică orice privire mai largă, în loc ca el să poată privi de sus în jos prin intermediul spiritului.
Dacă dorește să se trezească, atunci el este obligat mai întâi să „inverseze luminile”. Să așeze ceea ce este acum sus, intelectul, la locul său dat de Natură și să aducă din nou spiritul pe locul cel mai de sus. Această reașezare necesară nu mai este atât de ușoară pentru omul din ziua de azi. –
Acțiunea de inversare de pe vremea aceea, înfăptuită de oameni și îndreptată atât de incisiv împotriva Voinței Creatorului, așadar împotriva Legilor Naturii, a fost „păcatul originar” propriu-zis, ale cărui urmări sunt cum nu se poate mai groaznice; căci el s-a dezvoltat apoi devenind „păcatul ereditar”, fiindcă ridicarea intelectului la rangul de suveran absolut a avut, la rândul ei, drept consecință naturală faptul că astfel de cultivare și activitate unilaterală au întărit, cu timpul, în mod unilateral și creierul, așa că s-a dezvoltat numai acea parte care are de făcut munca intelectului, iar cealaltă parte a trebuit să se atrofieze. Astfel, această parte care s-a atrofiat datorită neglijării poate activa astăzi numai ca un creier de vise nesigur, care se află, pe deasupra, și sub influența puternică a așa-numitului creier de zi, care produce intelectul.
Prin urmare, partea creierului care ar trebui să formeze puntea spre spirit sau, mai bine zis, puntea de la spirit către tot ceea ce este pământesc, este astfel paralizată, legătura este ruptă, sau, în orice caz, foarte mult slăbită, fapt prin care omul a întrerupt pentru sine orice activitate a spiritului și cu aceasta și posibilitatea de a-și „însufleți” intelectul, de a-l spiritualiza și de a-i da viață.
Ambele părți ale creierului ar fi trebuit dezvoltate absolut egal pentru o activitate comună armonioasă, așa cum este totul în corp. Spiritul conducând, iar intelectul executând aici, pe Pământ. Este de la sine înțeles că prin aceasta toate activitățile corpului, ba chiar corpul însuși, nu pot fi niciodată așa cum ar trebui să fie. Acest proces afectează, în mod firesc, totul! Pentru că astfel lipsește elementul esențial pentru tot ceea ce este pământesc!
Este ușor de înțeles faptul că întreruperea a fost în același timp legată și de îndepărtarea și înstrăinarea de Divin. Într-adevăr, nu a mai existat nicio cale spre acesta.
În cele din urmă, acest lucru a avut, la rândul său, dezavantajul că, deja de mii de ani, datorită factorului ereditar tot mai accentuat, fiecare corp de copil care se naște aduce cu el pe Pământ creierul mare al intelectului atât de voluminos, încât, datorită acestei situații, fiecare copil este, de la bun început, din nou supus cu ușurință intelectului, de îndată ce acest creier își desfășoară activitatea sa deplină. Prăpastia dintre cele două părți ale creierului a devenit acum atât de mare, iar raportul posibilității lor de lucru atât de inegal, încât la majoritatea omenirii nu se mai poate obține o îmbunătățire fără o catastrofă.
Omul intelectului de astăzi nu mai este un om normal, ci lui îi lipsește orice dezvoltare a părții principale a creierului său, care ține de omul complet, datorită faptului că, de milenii, el a permis atrofierea acesteia. Fără excepție, fiecare om al intelectului are doar un creier normal ce este mutilat! De aceea, oameni cu creierul mutilat stăpânesc Pământul de milenii, considerându-l pe omul normal dușman și căutând să-l asuprească. În degenerarea lor, ei își închipuie că realizează foarte mult și nu știu că omul normal este în stare să realizeze de zece ori mai mult și că el înfăptuiește opere durabile, care sunt mai complete decât eforturile actuale! Calea de a ajunge la această capacitate îi stă deschisă fiecărui căutător cu adevărat serios!
Totuși, un om al intelectului nu va mai putea atât de ușor să devină capabil să înțeleagă ceva ce ține de activitatea acestei părți atrofiate a creierului său! El pur și simplu nu poate acest lucru, chiar dacă ar vrea, și numai datorită limitării sale voluntare el ia în derâdere tot ceea ce lui îi este inaccesibil și care, din cauza creierului său anormal, rămas cu adevărat în urmă, nici nu va mai fi vreodată înțeles de el.
Tocmai aici se află cea mai îngrozitoare parte a blestemului acestei devieri nefirești. Colaborarea armonioasă a celor două părți ale creierului omenesc, care ține neapărat de un om normal, este definitiv exclusă pentru oamenii de astăzi ai intelectului, care sunt numiți materialiști. –
A fi materialist nu este în niciun caz o laudă, ci dovada unui creier atrofiat.
Prin urmare, creierul nenatural a stăpânit până acum pe acest Pământ, creier a cărui activitate trebuie, desigur, să aducă, în cele din urmă, și prăbușirea inevitabilă în toate lucrurile, din moment ce tot ceea ce vrea el să producă, indiferent ce ar fi, conține în mod firesc, chiar de la început, datorită atrofierii, dizarmonie și boală.
În această privință nu mai este acum nimic de schimbat, ci trebuie să se lase liniștit să vină prăbușirea ce se extinde în mod natural. Însă atunci va fi ziua învierii pentru spirit și va fi, de asemenea, o nouă viață! Sclavul intelectului, care de milenii a dirijat cuvântul, este astfel înlăturat pentru totdeauna! Nu se va mai putea ridica niciodată, pentru că dovada și propria sa trăire îl vor obliga să se supună, în sfârșit, de bunăvoie, bolnav și sărăcit spiritual, în fața a ceea ce nu a putut înțelege. Nu i se va mai oferi niciodată ocazia să se opună spiritului, nici prin batjocură, nici sub aparența dreptului obținut prin forță, procedee care au fost folosite și împotriva Fiului lui Dumnezeu, Care a trebuit să lupte împotriva lor.
Pe atunci ar mai fi fost timp să se împiedice multă nenorocire. Acum însă nu mai este; căci între timp legătura slăbită dintre cele două părți ale creierului nu mai poate fi refăcută.
Vor exista mulți oameni ai intelectului care vor dori din nou să-și bată joc de explicațiile din această conferință, dar fără să poată aduce, așa cum s-a întâmplat întotdeauna, în afară de slogane goale, nici măcar o singură dovadă contrară, cu adevărat obiectivă, în acest sens. Totuși, fiecare căutător serios și fiecare om care gândește serios vor trebui să considere o asemenea râvnă oarbă doar o nouă dovadă pentru ceea ce am clarificat aici. Acești oameni, pur și simplu, nu pot, chiar dacă se străduiesc. De aceea să-i considerăm de acum înainte niște bolnavi, care vor avea în curând nevoie de ajutor și… să așteptăm liniștiți.
Nu este nevoie de nicio luptă și de niciun act de violență pentru a forța progresul necesar; căci sfârșitul va veni de la sine. Și în această privință, cursul natural al evenimentelor va avea efect în mod absolut necruțător și, de asemenea, la timp, în Legile inflexibile ale tuturor efectelor reciproce. – –
Atunci, potrivit unor profeții diverse, va lua naștere un „neam nou”. Însă acesta nu va mai fi alcătuit doar din nou-născuți, așa cum se observă deja acum în California și, de asemenea, în Australia, ca fiind înzestrați cu un „nou simț”, ci, în principal, din oameni care trăiesc deja și care, în viitorul apropiat își vor „deschide ochii” prin numeroasele evenimente viitoare. Atunci ei vor avea același „simț” ca și nou-născuții de acum; căci acesta nu este altceva decât capacitatea de a sta în lume cu un spirit deschis, neîngustat, care nu mai permite să fie asuprit de limitarea intelectului. Păcatul ereditar este astfel șters!
Însă toate acestea nu au nimic de-a face cu însușirile denumite până acum „aptitudini oculte”. Atunci este, pur și simplu, omul normal, așa cum ar trebui să fie! A-și „deschide ochii” nu are nimic de-a face cu „clarviziunea”, ci înseamnă „înțelegere”, recunoaștere.
Atunci oamenii vor fi în stare să observe totul neinfluențați, ceea ce nu înseamnă altceva decât să discearnă. Ei îl vor vedea pe omul intelectului așa cum este el cu adevărat, cu limitarea atât de periculoasă pentru el și pentru mediul său, limitare din care provin în același timp setea arogantă de putere și încăpățânarea de a avea dreptate, care ține, de fapt, de aceasta.
Ei vor vedea, de asemenea, într-o logică strictă, cum întreaga omenire a suferit, într-o formă sau alta, de mii de ani sub acest jug, și cum această afecțiune canceroasă s-a îndreptat întotdeauna, ca dușman ereditar, împotriva dezvoltării spiritului uman liber, care este scopul principal în existența omenească! Nimic nu le va scăpa, nici măcar amara certitudine că mâhnirea, toată suferința și fiecare prăbușire au trebuit să vină datorită acestui rău și că îmbunătățirea nu a putut niciodată să ia naștere, fiindcă, prin limitarea capacității de înțelegere, orice înțelegere era, de la bun început, exclusă.
Însă odată cu această trezire, a încetat, de asemenea, orice influență, orice putere a acestor oameni ai intelectului. Pentru totdeauna; căci atunci începe pentru omenire o nouă epocă, mai bună, în care ceea ce este vechi nu se mai poate menține.
Astfel va veni victoria necesară a spiritului asupra intelectului care dă greș, victorie după care astăzi tânjesc deja sute de mii de oameni. Mulți oameni din masele induse până acum în eroare vor mai recunoaște, în același timp, că până acum au interpretat complet greșit termenul de „intelect”. Cei mai mulți, pur și simplu, l-au acceptat ca pe un idol, fără vreo examinare, numai pentru că și ceilalți l-au considerat ca atare și pentru că toți adepții săi au știut cum să facă pe grozavii, prin forță și legi, ca domnitori infailibili, absoluți. De aceea mulți nici nu-și dau silința să dezvăluie adevărata nulitate a acestor oameni și deficiențele care se ascund în spatele acesteia.
Există, desigur, și câte unii care luptă deja de zeci de ani împotriva acestui dușman, cu energie tenace și plini de convingere, în secret și în parte chiar și pe față, fiind expuși, printre altele, celei mai grele suferințe. Însă ei luptă fără să cunoască adevăratul dușman! Iar acest lucru a îngreunat, firește, succesul. L-a făcut imposibil de la bun început. Sabia luptătorilor nu a fost bine ascuțită, pentru că ei au știrbit-o, lovind mereu în întâmplări fără importanță. Însă, cu aceste lucruri fără importanță, ei au nimerit, de asemenea, mereu pe alături, în gol, și-au irosit propria forță și au adus doar dezbinare între ei.
În realitate, există doar un singur dușman al omenirii pe toată linia: dominația nelimitată de până acum a intelectului! Acesta a fost marele păcat originar, cea mai cumplită vină a omului, care a atras după sine tot răul. Acesta a devenit păcatul ereditar, iar acesta este și Antichristul despre care se proclamă că își va înălța capul. Exprimat mai clar: dominația intelectului este unealta lui, prin care oamenii i-au căzut pradă. Lui, dușmanului lui Dumnezeu, Antichristului însuși… lui Lucifer![^**]
[^**] Conferința: „Antichristul”
Ne aflăm în miezul acestui timp! El locuiește astăzi în fiecare om, pregătit să-l distrugă, căci activitatea sa aduce imediat, ca o consecință absolut firească, înstrăinarea de Dumnezeu. De îndată ce i se permite să stăpânească, el izolează spiritul.
De aceea omul să fie foarte vigilent! –
El nu trebuie, din acest motiv, să-și micșoreze cumva intelectul, ci să-l facă ceea ce este, unealtă, nu voință hotărâtoare. Nu stăpân!
Omul generației viitoare nu va mai putea privi timpul de până acum decât cu dezgust, groază și rușine. Cam așa cum ni se întâmplă nouă când intrăm într-o veche cameră de tortură. Și acolo vedem roadele rele ale dominației reci a intelectului. Căci este, desigur, incontestabil faptul că un om care are doar puțină sensibilitate sufletească și, prin urmare, activitate spirituală, nu ar fi născocit niciodată asemenea atrocități! Totuși, în general, nici astăzi nu este altfel, ci doar puțin mai camuflat, iar nenorocirile maselor sunt tot aceleași roade putrede, ca și tortura individuală de altădată.
Când omul va arunca atunci o privire în trecut, nu va putea decât să clatine din cap. El se va întreba cum a fost posibil ca aceste erori să fie suportate în tăcere milenii de-a rândul. Răspunsul este, desigur, simplu: prin forță. Oriunde privim, acest lucru se poate recunoaște foarte clar. Făcând abstracție de timpurile străvechi ale antichității, nu trebuie decât să intrăm în camerele de tortură menționate deja, care și astăzi pot fi văzute peste tot și a căror întrebuințare nu se află într-un trecut chiar atât de îndepărtat.
Ne înfiorăm când privim aceste instrumente vechi. Câtă brutalitate rece, câtă bestialitate se află în ele! Cu greu un om din ziua de azi se va îndoi de faptul că procedeele de atunci n-au fost crime dintre cele mai grave. În cazul criminalilor s-au comis astfel crime și mai mari. Însă și unele persoane nevinovate, smulse din sânul familiei și din libertate, au fost aruncate cu brutalitate în aceste încăperi boltite. Câte vaiete, câte strigăte de durere nu s-au stins aici de la aceia care, complet lipsiți de apărare, au fost lăsați pradă schingiuitorilor. Oamenii au fost obligați să îndure lucruri în fața cărora, chiar și în gând, suntem cuprinși de groază și de aversiune.
Involuntar, fiecare se întreabă dacă a fost, într-adevăr, omenește posibil tot ceea ce s-a întâmplat cu acești oameni lipsiți de apărare și, pe deasupra, și sub aparența unui drept total. A unui drept care fusese, totuși, obținut cândva numai prin forță. Și atunci, din nou, se obțineau prin forță, prin dureri fizice, mărturisiri de vinovăție de la cei suspectați, pentru ca apoi să poată fi omorâți în tihnă. Chiar dacă aceste mărturisiri de vinovăție au fost obținute doar prin constrângere, pentru a scăpa de aceste torturi fizice absurde, totuși ele erau suficiente pentru judecători, fiindcă ei aveau nevoie de ele pentru a se conforma „literei” legii. Oare acești oameni atât de limitați își închipuiau, într-adevăr, că în felul acesta se puteau dezvinovăți și în fața Voinței Divine și că puteau scăpa de Legea fundamentală a Efectului Reciproc, ce lucrează neîndurător?
Fie că toți acești oameni, care au cutezat să-i judece pe alții, au fost pleava celor mai înrăiți criminali, fie că în acest lucru s-a arătat atât de clar limitarea patologică a intelectului pământesc. Ceva intermediar nu poate exista.
Potrivit Legilor Divine ale Creației, fiecare demnitar, fiecare judecător, indiferent de funcția pe care o deține aici pe Pământ, nu se află niciodată în acțiunile sale sub protecția acestei funcții, ci el însuși trebuie să poarte singur și absolut personal, neprotejat, ca oricare alt om, întreaga răspundere pentru tot ceea ce face în funcția sa. Nu numai spiritual, ci și în sens pământesc. Atunci fiecare va trata lucrurile cu mai multă seriozitate și cu mai multă grijă. Iar așa-numitele „erori”, ale căror urmări nu se mai pot îndrepta niciodată, cu siguranță nu vor mai apărea atât de ușor. Făcând cu totul abstracție de suferința fizică și sufletească a victimelor și a rudelor acestora.
Dar să luăm în continuare în considerare și un capitol ce ține de acest subiect, cel al proceselor așa-numitelor „vrăjitoare”!
Cine a avut vreodată acces la dosarele judiciare ale unor asemenea procese și-ar dori, într-o izbucnire de rușine arzătoare, să nu se fi aflat niciodată în rândul acestei omeniri. Dacă un om poseda, pe vremea aceea, doar niște cunoștințe despre plante medicinale, dobândite fie prin experiențe practice, fie prin tradiții și dacă îi ajuta cu acestea pe oamenii suferinzi, care îi cereau ajutorul, el ajungea să fie torturat fără cruțare pentru acest lucru, fiind eliberat, în final, de aceste torturi numai prin moartea pe rug, dacă trupul lui nu murea deja înainte din cauza acestor cruzimi.
Chiar și frumusețea fizică, mai ales castitatea care nu ceda, puteau fi pe atunci un motiv pentru aceste torturi.
Și pe urmă ororile Inchiziției! Relativ puțini ani ne despart de acel „pe atunci”!
Așa cum noi recunoaștem astăzi această nedreptate, exact așa a simțit-o pe atunci poporul. Căci acesta nu era încă atât de limitat de către „intelect”, la el mai răzbătea ici-colo intuiția, spiritul.
Nu se recunoaște azi absoluta limitare în toate acestea? Prostia iresponsabilă?
Se vorbește despre aceste lucruri cu un aer de superioritate și ridicând din umeri, dar, în fond, nu s-a schimbat nimic. Îngâmfarea limitată față de tot ceea ce nu se înțelege este încă exact la fel! Numai că în locul acestor torturi acum este la îndemână batjocura publică în tot ceea ce nu se înțelege datorită propriei limitări.
Mulți ar trebui să se căiască o dată și să se gândească serios la acest lucru, fără să se menajeze. Eroii intelectului, adică oamenii care nu sunt cu totul normali, și adesea chiar și justiția, îl vor considera, de la bun început, drept șarlatan pe orice om care posedă capacitatea de a ști ceva ce le este inaccesibil celorlalți, ca de exemplu a vedea Lumea Material-Fină cu ochii material-fini, ca pe un fenomen natural, lucru care, într-un timp foarte scurt, nu va mai fi pus la îndoială, cu atât mai puțin combătut cu brutalitate.
Și vai de cel care el însuși nu știe cum să controleze o asemenea situație, ci vorbește cu toată naivitatea despre ceea ce a văzut sau a auzit. El trebuie să se teamă de consecințe, precum primii creștini în timpul lui Nero și complicii lui, pregătiți oricând să ucidă.
Iar dacă mai are și alte capacități, care nu vor putea fi niciodată înțelese de oamenii declarați ai intelectului, atunci el va fi neapărat hărțuit, calomniat, izgonit fără milă, dacă nu se conformează părerilor acestora; dacă este cumva posibil, el va fi făcut „inofensiv”, așa cum se obișnuiește să se spună atât de frumos. Nimeni nu va avea nicio mustrare de conștiință din această pricină. Chiar și astăzi un asemenea om trece drept vânat liber pentru orice om care, uneori, este foarte murdar în interior. Cu cât este mai limitat, cu atât este mai mare închipuirea că este deștept și cu atât mai mare este înclinația spre îngâmfare.
Nu s-a învățat nimic din aceste întâmplări de altădată, cu torturile și arderile lor pe rug și cu atât de ridicolele lor dosare ale proceselor! Căci și astăzi oricine mai are încă voie să terfelească și să insulte nepedepsit ceea ce este ieșit din comun și ceea ce este neînțeles. În această privință nu este altfel decât a fost odinioară.
Chiar mai rău decât în cazul justiției a fost în cazul Inchiziției, care a avut punctul de plecare în biserică. Aici strigătele celor torturați au fost acoperite de rugăciuni pioase. A fost o batjocură la adresa Voinței Divine din Creație! Reprezentanții de atunci ai bisericii au dovedit astfel că nu aveau nici cea mai vagă idee despre adevărata Învățătură a lui Christos și nici despre Divinitate și despre Voința Sa creatoare, ale cărei Legi se află irevocabil în Creație și activează în ea în același fel, chiar de la început și până la sfârșitul timpului.
Dumnezeu a dat spiritului uman, în constituția sa, voința liberă de a decide. Numai prin aceasta el poate să se maturizeze așa cum ar trebui, poate să se șlefuiască și să se dezvolte pe deplin. Numai în aceasta se află posibilitatea ca el să facă acest lucru. Însă, dacă această voință liberă este paralizată, atunci acest lucru este o piedică, dacă nu cumva o aruncare violentă înapoi.
Însă bisericile creștine, precum și numeroase religii, au combătut pe atunci această hotărâre divină, opunându-i-se cu cea mai mare cruzime. Prin tortură și, în cele din urmă, prin moarte, ele au vrut să-i silească pe oameni să urmeze căi și să facă mărturisiri care erau împotriva convingerii lor, așadar, împotriva voinței lor. Cu aceasta ei au încălcat Porunca Divină. Și nu numai atât, dar au împiedicat progresul spiritual al oamenilor, azvârlindu-i chiar cu secole înapoi.
Dacă s-ar fi arătat în această privință numai o scânteie de intuiție adevărată, așadar de spirit, atunci un asemenea lucru nu ar fi avut voie și nu ar fi putut vreodată să se întâmple! Prin urmare, asemenea lucruri inumane au fost cauzate numai de răceala intelectului.
După cum dovedește istoria, mulți papi au îngăduit folosirea otrăvii și a pumnalului pentru a-și realiza dorințele pur pământești și propriile scopuri. Acest lucru s-a putut întâmpla numai sub dominația intelectului, care, în marșul său triumfal, a subjugat totul și nu a fost oprit de nimic. –
Și neclintită deasupra tuturor lucrurilor s-a aflat și se află, în cursul inevitabil al evenimentelor, Voința Creatorului nostru. La trecerea în lumea de dincolo, fiecare om este despuiat de puterea sa pământească și de protecția acesteia. Numele lui, poziția lui, totul a rămas în urmă. Doar un sărman suflet omenesc trece dincolo, pentru a primi și a trăi acolo ceea ce a semănat. Nici o excepție nu este posibilă! Drumul său îl duce prin tot mecanismul efectului reciproc necondiționat al Dreptății Divine. Acolo nu există nicio biserică, niciun stat, ci numai suflete omenești individuale, care trebuie să dea socoteală personal pentru fiecare eroare pe care au comis-o!
Cel care acționează împotriva Voinței lui Dumnezeu, așadar, păcătuiește în Creație, este supus urmărilor acestei încălcări. Indiferent cine ar fi el și sub ce pretext a făcut acest lucru. Fie un individ sub masca bisericii, a justiției… o crimă comisă împotriva corpului sau a sufletului este și rămâne o crimă! Nimic nu o poate schimba, nici măcar printr-o aparentă justiție, care în niciun caz nu este întotdeauna justiție; căci și legile au fost, desigur, stabilite numai de către oamenii intelectului și trebuie, de aceea, să poarte în ele limitarea pământească.
Să luăm o dată în considerare legislația atâtor state, în special din America Centrală și de Sud. Omul care conduce astăzi guvernul și se bucură de toate onorurile în acest sens poate ajunge chiar mâine în închisoare, sau poate fi executat ca și criminal, dacă adversarul lui reușește, printr-un act de violență, să acapareze această conducere. Dacă nu reușește acest lucru, el va fi considerat criminal și va fi persecutat, în loc să fie recunoscut ca suveran. Și toate organele oficiale sunt gata să-i servească atât pe unul, cât și pe celălalt. Chiar și un călător în jurul lumii trebuie să-și schimbe adesea conștiința, ca pe un veșmânt, atunci când merge dintr-o țară în alta, pentru a trece peste tot drept onorabil. Ceea ce într-o țară este considerat drept crimă este foarte adesea permis în alta, ba mai mult, poate chiar primit cu plăcere.
Firește că acest lucru este posibil doar în cuceririle intelectului pământesc, însă niciodată acolo unde intelectul trebuie să-și ocupe locul său natural, de unealtă a spiritului viu; căci cel care ascultă spiritul nu va trece niciodată cu vederea Legile lui Dumnezeu. Iar acolo unde acestea sunt luate drept bază, acolo nu poate exista niciun neajuns, nicio lacună, ci doar o uniformitate, care atrage după sine fericire și pace. În trăsăturile lor de bază, expresiile spiritului pot fi întotdeauna și peste tot doar aceleași. Ele nu se vor contrazice niciodată unele pe altele.
Chiar și arta juridică, medicală și politică trebuie să rămână doar meșteșuguri deficiente acolo unde numai intelectul poate forma baza și lipsește spiritualul. Pur și simplu nu este posibil altfel. Firește, pornind întotdeauna, în această privință, de la adevărata noțiune de „spirit”. –
Cunoașterea este un produs, însă spiritul este viață, a cărei valoare și a cărei forță pot fi măsurate numai după legătura sa cu originea spiritualului. Cu cât această legătură este mai strânsă, cu atât mai valoroasă, mai puternică este partea care pornește de la această origine. Însă cu cât această legătură este mai slăbită, cu atât trebuie să fie mai îndepărtată, mai străină, mai izolată și mai slabă și partea pornită din ea, așadar omul respectiv.
Toate acestea sunt lucruri evidente, atât de simple, încât este de neînțeles cum oamenii intelectului, care merg pe un drum greșit, trec mereu și mereu pe lângă ele, ca niște orbi. Căci ceea ce aduce rădăcina primesc tulpina, floarea și fructul! Însă și aici se arată această autolimitare fără speranță de înțelegere. Ei au ridicat cu trudă un zid în fața lor, iar acum nu mai pot privi peste el, cu atât mai puțin prin el.
Totuși, cu zâmbetul lor încrezut, superior și disprețuitor, cu aroganța și privitul lor de sus la alții, care nu sunt atât de înrobiți, ei trebuie să le apară uneori tuturor celor care sunt vii spiritual ca niște bieți nebuni bolnavi care, în ciuda oricărei compasiuni, trebuie lăsați în amăgirea lor, deoarece limita înțelegerii lor permite să fie trecute cu vederea, fără să facă vreo impresie, chiar și fapte care dovedesc contrariul. Orice efort de a îmbunătăți ceva în acest sens trebuie să semene doar cu strădania, fără succes, de a-i aduce unui corp bolnav însănătoșirea, odată cu învelirea într-un veșmânt nou, strălucitor.
Deja în ziua de azi materialismul a trecut de punctul său culminant și, eșuând peste tot, trebuie acum să se prăbușească în curând în sine. Nu fără să smulgă în același timp cu el mult din ceea ce este bun. Adepții lui sunt deja la capătul priceperii lor, în curând vor deveni confuzi în privința lucrării lor, iar apoi în privința lor înșiși, fără a recunoaște prăpastia care li s-a deschis în față. Ei vor fi în curând ca o turmă fără păstor, neavând încredere unul în altul, fiecare urmându-și propriul drum și totuși ridicându-se încă trufaș deasupra celorlalți. Fără a analiza până la capăt, urmând doar obiceiurile anterioare.
Cu toate semnele aparenței exterioare a nulității lor, ei se vor prăbuși până la urmă orbește în prăpastie. Ei mai consideră drept spirit ceea ce este doar produsul propriului lor creier. Cum poate însă materia fără viață să producă spirit viu? În multe lucruri ei sunt mândri de gândirea lor exactă, dar în lucrurile esențiale lasă, absolut fără scrupule, lacunele cele mai iresponsabile.
Fiecare pas nou, fiecare încercare de îmbunătățire vor trebui să poarte mereu în sine întreaga ariditate a activității intelectului și astfel germenele decăderii inevitabile.
Tot ceea ce spun aici nu sunt nici profeții, nici prorociri neîntemeiate, ci consecința de neschimbat a Voinței Creatoare care însuflețește totul, ale cărei Legi eu le explic în prelegerile mele. Cine urmărește cu mine în spirit drumurile care sunt clar indicate în acestea trebuie, de asemenea, să cuprindă cu privirea și să recunoască sfârșitul necesar. Și toate semnele pentru acest lucru sunt deja aici.
Oamenii se plâng și strigă ca din gură de șarpe, văd cu dezgust cum excrescențele materialismului se arată azi în forme greu de crezut. Ei imploră și se roagă pentru eliberare din acest chin, pentru ameliorare și însănătoșire din această decădere fără margini. Cei puțini, care au putut să salveze din puhoiul de întâmplări incredibile o oarecare pornire a vieții lor sufletești, care nu s-au sufocat spiritual în decăderea generală ce, în mod înșelător, poartă cu mândrie pe frunte numele de „progres”, se simt ca niște exilați și rămași în urmă, fiind, de asemenea, considerați și ridiculizați ca atare de către oportuniștii fără suflet ai epocii moderne.
O cunună de lauri tuturor celor care au avut curajul să nu li se alăture maselor! Care au rămas cu demnitate în urmă pe calea deosebit de abruptă!
Cel care astăzi încă se consideră nefericit din cauza aceasta este un somnambul! Deschideți-vă ochii! Voi nu vedeți că tot ceea ce vă oprimă este deja începutul sfârșitului iminent al materialismului, care acum mai domină doar în aparență? Întregul edificiu este deja pe cale să se prăbușească, fără ajutorul celor care au suferit și încă mai trebuie să sufere din pricina lui. Omenirea intelectuală trebuie să recolteze acum ceea ce a produs de-a lungul mileniilor, ceea ce a nutrit, cultivat și adorat cu fanatism.
Pentru socoteala omenească este un timp îndelungat, însă pentru morile auto-active ale lui Dumnezeu în Creație este un timp scurt. Oriunde priviți, peste tot vine eșecul. Acesta unduiește înapoi și se acumulează amenințător în sus ca un meterez greu, pentru ca, în curând, să se precipite și să se prăbușească, îngropându-i adânc sub el pe adoratorii lui. Este Legea implacabilă a Efectului Reciproc, care în cazul acestei declanșări trebuie să se manifeste înfiorător, pentru că de-a lungul mileniilor, în ciuda a tot felul de experiențe, nu a avut loc niciodată vreo schimbare spre ceea ce este mai înalt, ci, dimpotrivă, același drum greșit a fost încă și mai mult bătătorit.
Voi, cei deznădăjduiți, a sosit timpul! Fruntea sus, pe care a trebuit adesea să o plecați rușinați, atunci când nedreptatea și prostia au putut să vă provoace suferință atât de adâncă. Priviți-vă astăzi cu calm adversarul, care a vrut să vă oprime astfel!
Veșmântul fastuos de până acum este deja foarte uzat. Prin toate găurile se vede, în sfârșit, figura în adevărata ei formă. Nesigur, însă nu mai puțin încrezut, privește din ea, fără să înțeleagă, produsul istovit al creierului omenesc, intelectul, care s-a lăsat ridicat la rangul de spirit!
Dați-vă numai încrezători la o parte vălul de pe ochi și priviți mai pătrunzător în jurul vostru! Doar examinarea unor ziare, care de altfel sunt destul de bune, face cunoscute unei priviri clare tot felul de lucruri. Se observă eforturile încordate de a se agăța încă de toată vechea aparență. Cu aroganță și cu glume adesea foarte grosolane se caută să se acopere lipsa de înțelegere, care iese în evidență tot mai mult. Cu expresii de prost gust, câte un om va încerca adesea să judece ceva despre care, în realitate, nu are, în mod cu totul evident, nici urmă de înțelegere.
Astăzi chiar și oamenii cu aptitudini destul de bune se refugiază neputincioși pe căi dubioase, numai ca să nu recunoască faptul că atât de multe lucruri sunt dincolo de capacitatea de înțelegere a propriului lor intelect, singurul pe care au vrut să se bizuie până acum. Ei nu simt ridicolul comportării lor, nu văd slăbiciunile, pe care astfel le ajută doar să sporească. Derutați, orbiți, ei vor sta curând în fața Adevărului și, îndurerați, își vor trece în revistă viața ratată, recunoscând în sfârșit, rușinați, că stupiditatea se afla tocmai acolo unde ei se credeau înțelepți.
Cât de departe au ajuns lucrurile astăzi? Omul mușchilor triumfă! A putut vreodată un cercetător serios, care a descoperit, după o strădanie de decenii, un ser ce an de an a oferit sutelor de mii de oameni, tineri și bătrâni, protecție și, de asemenea, ajutor împotriva bolilor mortale, să sărbătorească asemenea triumfuri ca un boxer, care își învinge semenul cu brutalitate pur pământească, grosolană? Totuși, îi folosește acest lucru în vreun fel chiar și numai unui singur suflet omenesc? Numai pământesc, totul este pământesc, adică inferior în întreaga Lucrare a Creației! Corespunzând în întregime vițelului de aur al activității intelectului. Ca un triumf al acestui pseudo-prinț de lut, atât de legat de Pământ, asupra umanității limitate! – –
Și nimeni nu vede această alunecare vertiginoasă în jos, în abisul înfiorător!
Cine percepe intuitiv acest lucru se învăluie deocamdată în tăcere, fiind conștient în mod umilitor că va fi luat în râs dacă vorbește. Este deja un delir nebun, în care încolțește totuși o recunoaștere a neputinței. Și, odată cu presimțirea acestei recunoașteri, totul se împotrivește încă și mai mult, deja din încăpățânare, din vanitate și, nu în cele din urmă, de teamă și groază de ceea ce va veni. Omul nu vrea cu niciun preț să se gândească deja la sfârșitul acestei mari erori! Acest lucru devine o agățare convulsivă de structura mândră a mileniilor trecute, care seamănă în întregime cu Turnul Babel și care va sfârși în același fel!
Materialismul neînfrânat până acum poartă în sine presimțirea morții, care, cu fiecare lună, devine tot mai pregnantă. –
Totuși, în numeroase suflete omenești, ceva se mișcă în toate locurile, pe întregul Pământ! Strălucirea Adevărului este încă acoperită doar de un strat subțire al vechilor concepții greșite, pe care prima rafală de vânt al unei purificări îl va mătura, pentru a elibera astfel miezul, a cărui strălucire se va uni cu cea a multor altora, pentru a-și desfășura conul de raze, ce se va înălța ca un foc de recunoștință spre Împărăția Bucuriei Luminoase, la Picioarele Creatorului.
Acesta va fi timpul mult râvnitei Împărății de o Mie de Ani, care se află în fața noastră în strălucitoare făgăduință, ca o mare Stea a Speranței!
Și astfel este, în sfârșit, răscumpărat marele păcat al întregii omeniri împotriva spiritului, care a ținut spiritul legat de Pământ prin intelect! Abia acesta este atunci drumul corect înapoi spre ceea ce este natural, spre calea Voinței Creatorului, Care dorește ca lucrările oamenilor să fie mărețe și pătrunse de intuiții vii! Însă victoria spiritului va fi în același timp și victoria Iubirii celei mai pure!