Cu puține excepții, oamenii se află într-o eroare fără margini, care este fatală pentru ei!
Dumnezeu nu are nevoie să alerge după ei și să-i roage să creadă în existența Lui. Nici slujitorii Săi nu sunt trimiși pentru a avertiza mereu ca nu cumva să renunțe la El. Acest lucru ar fi, într-adevăr, ridicol. A gândi și a aștepta așa ceva este o depreciere și o înjosire a sublimei Divinități.
Această concepție eronată pricinuiește mari daune. Ea este alimentată de comportamentul multor preoți cu adevărat serioși care, din dragoste adevărată pentru Dumnezeu și pentru oameni, încearcă mereu să convertească oamenii care sunt orientați numai spre ceea ce este pământesc, să-i convingă și să-i câștige pentru biserică. Toate acestea contribuie numai la creșterea nemăsurată a aroganței omului legată de importanța sa, care și așa există într-o măsură suficient de mare, și, în cele din urmă, la faptul că multora li se va da, într-adevăr, iluzia că ei trebuie să fie rugați să vrea binele.
Acest lucru determină și atitudinea ciudată a majorității “credincioșilor”, care reprezintă mai degrabă exemple respingătoare decât modele de urmat. Mii și mii dintre ei simt în interior o anumită satisfacție, o exaltare în a fi conștienți că ei cred în Dumnezeu, că își îndeplinesc rugăciunile cu toată seriozitatea de care sunt capabili și că nu le aduc prejudicii în mod intenționat semenilor lor.
În această “exaltare” interioară ei simt o anumită răsplată a binelui, mulțumiri din partea lui Dumnezeu pentru ascultarea lor, se simt legați de Dumnezeu, la Care se gândesc, de asemenea, câteodată cu o anumită înfiorare sacră care declanșează sau lasă în urmă un sentiment de beatitudine pe care ei îl savurează din plin.
Însă aceste mulțimi de credincioși merg pe căi greșite. Ei trăiesc fericiți într-o iluzie creată de ei înșiși, care îi face să se numere – ei înșiși fiind inconștienți de acest lucru – printre acei farisei care, cu un real sentiment de recunoștință, care însă este greșit, își aduc micile lor jertfe: “Doamne, Îți mulțumesc că nu sunt ca alți oameni.” Acest lucru nu este rostit, nici nu este gândit în realitate, însă “sentimentul înălțător” din interior nu este nimic altceva decât această rugăciune inconștientă de mulțumire, pe care și Christos a arătat-o deja că este greșită.
În aceste cazuri, “exaltarea” interioară nu este nimic altceva decât declanșarea unei mulțumiri de sine produse prin rugăciune sau gânduri bune, voite. Cei care se numesc smeriți sunt, de cele mai multe ori, foarte departe de a fi în realitate smeriți! Adesea este nevoie de stăpânire de sine pentru a vorbi cu asemenea credincioși. Cu o asemenea stare de spirit ei nu vor atinge în nici un caz beatitudinea pe care și-o închipuie că o au deja cu siguranță! Să aibă grijă ca nu cumva să se piardă cu totul în trufia lor spirituală, pe care ei o consideră drept umilință.
Va fi mai ușor pentru mulți care acum sunt încă total necredincioși să intre în Împărăția lui Dumnezeu decât pentru toate mulțimile cu umilința lor încrezută, care se înfățișează, în realitate, în fața lui Dumnezeu nu rugând simplu, ci pretinzând indirect ca El să-i răsplătească pentru rugăciunile și cuvintele lor pioase. Rugămințile lor sunt pretenții, iar natura lor este ipocrită. Ei vor fi vânturați din Fața Lui ca pleava goală. Își vor primi, desigur, răsplata, însă altfel decât cred ei. Ei s-au săturat deja destul pe Pământ, având conștiința propriei lor valori.
Sentimentul de bine dispare repede la trecerea în Lumea Material-Fină, unde percepția intuitivă, interioară, abia percepută aici, iese la iveală în vreme ce sentimentul produs până atunci, cu precădere, numai prin gânduri este spulberat în neant.
Așteptarea interioară, liniștită, așa-zis umilă, a ceva mai bun nu este, în realitate, nimic altceva decât o pretenție, chiar dacă este exprimată altfel, în cuvinte oricât de frumoase.
Orice pretenție este însă o aroganță. Singur Dumnezeu are dreptul să pretindă! Nici Christos nu a venit cu Mesajul Său rugându-se de omenire, ci avertizând și pretinzând. El a dat, desigur, explicații în legătură cu Adevărul, dar nu a ținut ademenitor recompense în fața ochilor ascultătorilor Săi pentru a-i stimula să devină mai buni. Calm și sever, El a poruncit căutătorilor serioși: “Mergeți și faceți la fel!”
Pretinzând stă Dumnezeu în fața omenirii, nu ademenind și rugând, nu plângându-se și jelind. El îi va lăsa liniștit pradă Întunericului pe toți cei răi, ba chiar pe toți cei care ezită, pentru ca cei care năzuiesc spre Înalt să nu mai fie expuși atacurilor, iar ceilalți să fie lăsați să trăiască intens tot ceea ce ei consideră a fi corect pentru a ajunge la recunoașterea erorii lor!