Ca o noapte adâncă se întinde Întunericul material-fin peste acest Pământ! Deja de foarte multă vreme. El ține Pământul într-o îmbrățișare sufocantă, atât de strânsă și de fermă, încât fiecare percepție intuitivă luminoasă care se înalță este asemenea unei flăcări care, fără oxigen, își pierde forța și, pălind repede, se năruie în ea însăși.
Înspăimântătoare este această stare material-fină, care se manifestă acum în efectul ei cel mai rău. Dacă i s-ar permite cuiva să privească doar cinci secunde ceea ce se întâmplă, groaza i-ar răpi orice speranță de salvare! –
Și toate acestea sunt provocate prin vina oamenilor înșiși. Prin vina care se datorează înclinației lor spre ceea ce este josnic. În acest caz omenirea și-a fost sieși cel mai mare dușman. Există acum pericolul ca și cei puțini, care tind din nou cu seriozitate spre Înalt, să fie trași în adânc împreună cu ceilalți, care involuează cu viteză înspăimântătoare.
Seamănă cu o îmbrățișare strânsă, care este urmată neapărat de o absorbire ucigătoare. Absorbire în mlaștina sufocantă, vâscoasă, în care totul se scufundă în tăcere. Nu mai există nicio luptă, ci doar o sugrumare liniștită, tăcută, sinistră.
Iar omul nu recunoaște acest lucru. Indolența spirituală îl face orb în fața acestui eveniment funest.
Însă mlaștina transmite continuu radiațiile ei otrăvitoare, ce îi obosesc treptat pe cei care sunt încă puternici și vigilenți, pentru ca și ei, adormind, să se scufunde fără putere.
Așa stau lucrurile acum pe Pământ. Aceasta nu este o imagine pe care eu o derulez astfel, ci viață! Întrucât tot ceea ce este material-fin poartă forme produse și însuflețite prin percepțiile intuitive ale oamenilor, un asemenea proces are loc permanent, cu adevărat. Și acesta este mediul care îi așteaptă pe oameni atunci când trebuie să plece de pe acest Pământ și nu pot fi conduși în sus, spre plaiurile mai luminoase și mai frumoase.
Însă Întunericul se concentrează tot mai mult.
Se apropie de aceea timpul în care acest Pământ trebuie lăsat o perioadă în seama dominației Întunericului, fără ajutor direct din Lumină, pentru că astfel a impus omenirea prin voința sa. Urmările voinței majorității ei trebuiau să aducă acest sfârșit. – Este timpul care i-a fost dat cândva lui Ioan să-l vadă, când Dumnezeu Își învăluie Chipul. –
Noapte este de jur împrejur. Totuși, în nevoia cea mai mare, atunci când totul, chiar și ceea ce este mai bun, amenință să se scufunde, se ivesc în același timp și zorile! Însă zorile vor aduce mai întâi durerile unei mari purificări, care este inevitabilă, înainte de a putea începe salvarea tuturor căutătorilor serioși; căci nici unuia dintre cei care năzuiesc spre ceea ce este josnic nu i se poate oferi o mână de ajutor! Ei trebuie să se prăbușească în acele adâncuri înfiorătoare, singurul loc unde mai pot spera la trezire, prin chinuri care trebuie să-i facă să le fie scârbă de ei înșiși.
Cei care au putut până acum, batjocorind și aparent nepedepsiți, să le pună piedici celor care năzuiesc spre Înalt, vor fi tăcuți și mai gânditori, până când, în cele din urmă, cerșind și scâncind, vor implora după Adevăr.
Atunci nu va fi atât de ușor pentru aceștia, ei vor fi conduși irezistibil printre pietrele de moară ale Legilor de neclintit ale Dreptății Divine, până când vor ajunge prin trăire la recunoașterea erorilor lor. –
În călătoriile mele am putut vedea că o torță incendiară a zburat printre spiritele omenești indolente prin Cuvântul meu, care explică faptul că niciun om nu poate pretinde că posedă ceva divin, în vreme ce tocmai acum se depune mult efort pentru ca omul să-L descopere pe Dumnezeu în el însuși și astfel să devină, până la urmă, el însuși Dumnezeu!
De aceea prin Cuvântul meu s-a iscat adesea neliniște, omenirea dorește să se apere de El, împotrivindu-se cu vehemență, fiindcă ea vrea să audă numai cuvinte adormitoare și liniștitoare, care i se par ei plăcute!
Cei care se împotrivesc astfel sunt doar niște lași, cărora cel mai mult le-ar plăcea să se ascundă de ei înșiși, numai să rămână în obscuritate, unde se poate visa atât de frumos și de liniștit, potrivit dorinței proprii.
Nu toată lumea poate suporta să fie expusă Luminii Adevărului, care arată clar și neîndurător defectele și petele de pe veșmânt.
Prin zâmbete, batjocură sau prin ostilitate, asemenea oameni vor să împiedice venirea zilei care va face ca picioarele de lut ale construcției șubrede a idolului lor, „eul”, să fie clar recunoscute. Asemenea necugetați iau parte doar la o mascaradă cu ei înșiși, care va fi implacabil urmată de Miercurea Gri a Cenușii. Cu părerile lor greșite, ei nu doresc decât să se idolatrizeze pe ei înșiși și prin aceasta se simt bine și confortabil pe Pământ. De la bun început ei îl consideră dușman pe acela care îi deranjează din această liniște indolentă!
Totuși, de data aceasta toată împotrivirea lor nu le folosește la nimic!
Auto-divinizarea, care se arată în afirmația că în om ar exista ceva divin, este o depreciere murdară cu privire la Grandoarea și Puritatea Dumnezeului vostru, care vă profanează astfel tot ce aveți voi mai sfânt, spre care priviți în sus cu încrederea cea mai fericită! –
În interiorul vostru se află un altar, care ar trebui să servească la venerarea Dumnezeului vostru. Acest altar este capacitatea voastră de percepere intuitivă. Dacă aceasta este pură, ea are legătură directă cu Spiritualul și astfel cu Paradisul! Atunci există momente în care și voi puteți percepe intuitiv pe deplin apropierea Dumnezeului vostru, așa cum se întâmplă adesea în durerea cea mai profundă și în bucuria cea mai mare!
Voi percepeți atunci intuitiv apropierea Lui, în același fel în care o trăiesc necontenit spiritele primordiale, eterne, din Paradis, de care sunteți strâns legați în asemenea clipe. Vibrația puternică, provocată de emoția unei mari bucurii, sau a unei dureri adânci împinge, pentru câteva secunde, mult în spate tot ceea ce este pământesc-josnic și eliberează puritatea intuiției, formând astfel imediat o punte spre puritatea de același fel, care însuflețește Paradisul!
Aceasta este fericirea supremă a spiritului uman. Cei veșnici din Paradis trăiesc în ea continuu. Ea aduce minunata siguranță de a fi ocrotit. Ei sunt atunci pe deplin conștienți de apropierea Dumnezeului lor măreț, în a Cărui Putere stau, recunoscând în același timp, precum ceva de la sine înțeles, că ei sunt la înălțimea lor maximă și că nu vor fi în stare niciodată să-L întrezărească pe Dumnezeu.
Acest lucru însă nu-i apasă, ci, recunoscând Măreția Lui inaccesibilă, ei aduc jubilând mulțumiri pentru nespusa Lui Îndurare, pe care El întotdeauna a arătat-o față de creatura arogantă.
Și această fericire poate fi deja savurată de către omul de pe Pământ. Este absolut corect atunci când se spune că, în clipele solemne, omul de pe Pământ simte apropierea Dumnezeului său. Însă devine un sacrilegiu dacă omul dorește să afirme că posedă în el însuși o scânteie de Divinitate, datorită acestei punți minunate, reprezentată de faptul de a deveni conștient de apropierea divină.
Mână în mână cu această afirmație merge și deprecierea Iubirii Divine. Cum poate fi măsurată Iubirea lui Dumnezeu cu etalonul unei iubiri omenești? Mai mult, cum poate fi ea evaluată chiar sub această iubire omenească? Priviți acei oameni care își imaginează Iubirea Divină drept ideal suprem, doar îndurând în tăcere și, pe deasupra, iertând totul! Ei vor să recunoască Divinitatea în faptul că ea tolerează toată necuviința din partea creaturilor josnice, așa cum se întâmplă doar în cazul celui mai slab om, sau al celui mai laș, care este disprețuit pentru acest lucru. Gândiți-vă numai ce înjosire monstruoasă este ancorată în acest lucru!
Oamenii vor să păcătuiască nepedepsiți, pentru ca, în cele din urmă, să-I mai facă astfel Dumnezeului lor o bucurie, permițându-I să le ierte păcatele, fără ca ei înșiși să le ispășească! Pentru a presupune așa ceva este nevoie fie de o limitare fără margini, o indolență de neiertat, fie de recunoașterea propriei slăbiciuni, fără speranță în ceea ce privește voința bună de a năzui spre Înalt: amândouă sunt însă la fel de reprobabile.
Imaginați-vă Iubirea Divină! Clară ca și cristalul, strălucitoare, pură și măreață! Vă puteți atunci închipui că ea poate fi atât de dulceag-slabă, cedând în mod umilitor, așa cum le-ar plăcea atât de mult oamenilor? Ei vor să clădească o măreție falsă acolo unde ei doresc slăbiciune, dau o imagine falsă doar pentru a se amăgi puțin prin aceasta pe ei înșiși și pentru a se liniști în privința propriei lor imperfecțiuni, care îi face să slujească în mod serviabil Întunericul.
Unde sunt atunci prospețimea și forța care aparțin necondiționat Purității de cristal a Iubirii Divine? Iubirea Divină este inseparabilă de cea mai mare severitate a Dreptății Divine. Ea este chiar Dreptatea Însăși. Dreptatea este Iubire, iar Iubirea, la rândul ei, se găsește numai în Dreptate. Numai în aceasta se află și Iertarea Divină.
Este corect atunci când bisericile spun că Dumnezeu iartă totul! Și într-adevăr iartă! Spre deosebire de om, care încă îl consideră mereu lipsit de valoare pe cel ce și-a ispășit vreo oarecare vină mică și care, prin asemenea gânduri, se împovărează cu o vină dublă, fiindcă în această privință nu acționează conform Voinței lui Dumnezeu. Aici iubirii omenești îi lipsește dreptatea.
Efectul Voinței Creatoare a lui Dumnezeu purifică fiecare spirit uman de vina sa, fie prin propria lui trăire, fie prin îndreptarea sa de bunăvoie, de îndată ce el năzuiește spre Înalt.
Dacă se întoarce în Spiritual din aceste mori ale Materialității, el va sta pur în Împărăția Creatorului său și nu are nicio importanță ce a greșit vreodată! La fel de pur ca și unul care nu a greșit niciodată. Însă înainte drumul lui îl va duce prin efectul Legilor Divine și în acest fapt se află chezășia Iertării Divine, a Îndurării Sale!
Oare nu se aude astăzi adesea înfiorătoarea întrebare: cum au putut exista, cu Voia lui Dumnezeu, acești ani cu asemenea nenorociri? Unde se află iubirea în această privință, unde este dreptatea? Omenirea întreabă, întreabă națiunile, adesea familiile și fiecare om în parte! Nu ar trebui ca acest lucru să fie mai degrabă dovada că totuși Iubirea lui Dumnezeu este, probabil, altfel decât le-ar plăcea unora să și-o închipuie? Încercați doar o dată să vă imaginați în felul acesta, până la capăt Iubirea lui Dumnezeu, care iartă totul, așa cum se încearcă în mod îndârjit să fie reprezentată! Fără să pretindă ispășire proprie, tolerând totul și la urmă chiar iertând totul cu mărinimie. Acest lucru trebuie să aibă un rezultat jalnic! Se crede omul atât de valoros, încât Dumnezeul lui să sufere din cauza aceasta? Prin urmare, chiar mai valoros decât Dumnezeu? Până unde merge această îngâmfare a omului. –
Reflectând calm asupra acestui lucru, trebuie să vă poticniți de mii de obstacole și numai atunci puteți ajunge la o concluzie, dacă Îl depreciați pe Dumnezeu, dacă Îl faceți nedesăvârșit.
El însă a fost, este și rămâne desăvârșit, indiferent de atitudinea oamenilor în această privință.
Iertarea Sa se află în Dreptate. Nu altfel. Și doar în această Dreptate de neclintit se află și marea Iubire, atât de greșit înțeleasă până acum!
Dezobișnuiți-vă să măsurați în această privință pe baza criteriilor pământești. Pentru Dreptatea lui Dumnezeu și Iubirea lui Dumnezeu contează spiritul uman. Substanța materială nu intră aici deloc în discuție. Ea este doar formată de spiritul uman însuși și fără spirit ea nu are viață.
De ce vă chinuiți atât de des cu fleacuri pur pământești, pe care voi le percepeți intuitiv ca fiind vină și care nu sunt deloc așa?
Numai ceea ce vrea spiritul într-o acțiune este decisiv pentru Legile Divine din Creație. Această voință spirituală nu este însă activitatea gândurilor, ci perceperea intuitivă cea mai profundă, voința propriu-zisă din om, care doar ea poate pune în mișcare Legile lumii de dincolo și chiar le pune în mișcare în mod auto-activ.
Iubirea Divină nu poate fi înjosită de oameni; căci în ea se află în Creație și Legile de neclintit ale Voinței Sale, care este purtată de Iubire. Iar aceste Legi au efect în funcție de felul în care se poartă omul în această privință. Ele îl pot purta până în apropierea Dumnezeului său, ori formează un perete despărțitor, ce nu poate fi dărâmat niciodată, decât dacă omul li se adaptează în cele din urmă, ceea ce înseamnă că li se supune, acesta fiind singurul lucru în care își poate găsi salvarea, fericirea.
Este un singur tot unitar, măreața Lucrare nu arată niciun cusur, nicio fisură. Orice nechibzuit, orice smintit care vrea altceva își va zdrobi astfel capul. –
Iubirea Divină țese în aceasta numai ceea ce îi folosește fiecărui spirit uman, însă nu ceea ce îi face lui bucurie pe Pământ și i se pare plăcut. Ea trece mult peste aceste lucruri, pentru că guvernează întreaga existență. –
Unii oameni gândesc astăzi foarte adesea: dacă durerea și distrugerea trebuie așteptate pentru a provoca o mare purificare, atunci Dumnezeu trebuie să fie atât de drept, încât să trimită mai întâi predicatori care să predice pocăința. Omul trebuie totuși să fie avertizat înainte. Unde este Ioan, care proclamă ceea ce urmează să vină?
Aceștia sunt niște nenorociți, într-o sărăcie de idei ce s-ar vrea măreață! În spatele unor asemenea strigăte nu se ascunde decât îngâmfarea celei mai mari lipse de conținut. Ei doar l-ar biciui și l-ar arunca în temniță!
Deschideți-vă odată ochii și urechile! Însă se trece dansând, în mod ușuratic, peste toate nevoile și spaimele semenilor! Nu se dorește nici să se vadă, nici să se audă! –
Într-adevăr, acum două mii de ani a apărut un predicator al pocăinței, iar Cuvântul devenit Om a urmat imediat după el. Dar oamenii s-au străduit cu râvnă să șteargă din nou strălucirea pură a Cuvântului, să-l întunece, pentru ca forța de atracție a strălucirii sale să piară treptat. –
Și toți cei care vor să dezgroape Cuvântul de sub plantele agățătoare trebuie curând să resimtă cum mesageri din Întuneric se străduiesc cu îndârjire să împiedice orice trezire bucuroasă!
Însă astăzi nu se mai repetă niciun eveniment așa cum a fost pe vremea lui Christos! Atunci a venit Cuvântul! Omenirea a avut voința liberă și a decis la vremea aceea, în primul rând, să-l refuze, să-l respingă! Începând de atunci ea a fost supusă Legilor, care au fost asociate automat deciziei libere luate astfel la acea vreme. Oamenii au găsit apoi pe drumul ales de ei înșiși toate roadele propriei lor voințe.
Curând ciclul se va încheia. Lucrurile se acumulează tot mai puternic, ridicându-se ca un meterez, ce se va prăbuși în curând peste omenirea care, fără să bănuiască nimic, vegetează într-o letargie spirituală. În final, la timpul împlinirii, ei nu-i va mai rămâne, firește, alegerea liberă!
Ea trebuie acum să culeagă, în sfârșit, ceea ce a semănat pe vremea aceea și, de asemenea, ce a semănat mai târziu pe căile ei greșite.
Toți cei care au respins odinioară Cuvântul pe vremea lui Christos sunt astăzi din nou incarnați pe acest Pământ, pentru încheierea socotelilor. Astăzi ei nu mai au dreptul să fie preveniți și să ia din nou o decizie. În cei două mii de ani au avut timp suficient să se răzgândească! De asemenea, cel care absoarbe o interpretare greșită a lui Dumnezeu și a Creației Sale și nu se străduiește să o înțeleagă mai pur, acela nu a absorbit-o deloc. Este chiar mult mai rău, deoarece o credință greșită îl ține departe de înțelegerea Adevărului.
Însă vai de cel care falsifică sau modifică Adevărul, pentru a atrage astfel adepți, fiindcă oamenilor le este mai plăcut acest lucru într-o formă mai ușoară. El se încarcă nu numai cu vina falsificării, a inducerii în eroare, ci poartă, de asemenea, întreaga răspundere pentru aceia pe care i-a putut atrage de partea sa, prin faptul că a făcut Adevărul mai convenabil, sau mai acceptabil. El nu va fi ajutat atunci când îi va veni ceasul răsplății. Se va prăbuși în abisul din care nu mai există vreodată cale de întoarcere pentru el, și pe bună dreptate! – Lui Ioan i s-a permis să vadă și acest lucru și să avertizeze în Apocalipsa sa despre el.
Și de data aceasta, când va începe marea purificare, omului nu-i va mai rămâne deloc timp să se revolte, sau chiar să se împotrivească acestui eveniment. Legile Divine, despre care omul își face cu atâta plăcere o imagine greșită, vor avea atunci un efect implacabil.
Tocmai prin cea mai mare grozăvie a timpului pe care l-a trăit vreodată Pământul, omenirea va învăța, în sfârșit, că Iubirea lui Dumnezeu este foarte departe de moliciunea și de slăbiciunea pe care oamenii au îndrăznit să I-o atribuie.
Mai mult de jumătate dintre toți oamenii din prezent nu-și au nicidecum locul pe acest Pământ!
Deja de mii de ani această omenire a decăzut atât de mult, trăiește atât de intens în Întuneric, încât, prin voința ei murdară, a construit numeroase punți spre sfere întunecate, care se află mult sub acest plan pământesc. Acolo trăiesc cei care au decăzut profund, a căror greutate material-fină nu le-ar fi dat niciodată posibilitatea să vină sus pe acest plan pământesc.
În aceasta s-a aflat protecția pentru toți cei care trăiesc pe Pământ, precum și tocmai pentru acești întunecați. Ei sunt separați prin Legea naturală a Greutății material-fine. Acolo jos pot să dea frâu liber patimilor și tuturor josniciilor, fără să facă vreun rău prin aceasta. Din contră. Trăirea lor dezlănțuită nu-i întâlnește acolo decât pe cei de aceeași specie, la fel cum trăirea dezlănțuită a acestora îi afectează și pe ei. Ei suferă astfel reciproc, ceea ce duce la maturizare, însă nu la o nouă vină. Căci prin suferință se poate trezi cândva dezgustul față de ei înșiși, iar odată cu acesta și dorința de a pleca din această regiune. Această dorință duce cu timpul la o disperare chinuitoare care, în cele din urmă, poate atrage după sine cele mai fierbinți rugăciuni și astfel voința serioasă de a se îndrepta.
Așa ar trebui să se întâmple. Însă, prin voința greșită a oamenilor, lucrurile s-au petrecut altfel!
Prin voința lor întunecată, oamenii au construit o punte în regiunea Întunericului. Ei au întins astfel mâna celor care trăiesc acolo, dându-le posibilitatea să vină sus, pe Pământ, prin forța de atracție a speciei de același fel. Ei au găsit aici, firește, și ocazia pentru o nouă incarnare, lucru ce în cursul normal al evenimentelor lumii nu era încă prevăzută pentru ei.
Căci pe planul pământesc, unde, prin intermediul a ceea ce este material-grosier, ei pot trăi împreună cu cei care sunt mai luminoși și mai buni, ei provoacă numai daune și se încarcă astfel cu vină nouă. Ei nu pot face aceasta în adâncurile lor; căci josnicia lor le aduce numai foloase celor de aceeași specie, fiindcă, până la urmă, ei se recunosc doar pe ei înșiși în ea și învață să aibă aversiune față de ea, ceea ce contribuie la îndreptarea lor.
Omul a perturbat acum acest curs normal al întregii dezvoltări prin folosirea josnică a voinței sale libere, cu care el a format punți material-fine spre regiunea Întunericului, astfel că cei căzuți acolo s-au putut năpusti pe planul pământesc, ca o haită care, plină de frenezie, populează acum cea mai mare parte a lui.
Întrucât sufletele luminoase trebuie să se retragă din fața Întunericului, acolo unde acesta a câștigat teren ferm, a fost ușor pentru sufletele întunecate, venite pe nedrept pe planul pământesc, să ajungă să se incarneze câteodată și acolo unde altfel ar fi pătruns numai un suflet luminos. Într-un asemenea caz, sufletul întunecat a găsit un sprijin prin cineva din anturajul viitoarei mame, sprijin care i-a dat posibilitatea să se afirme și să dea la o parte ceea ce este luminos, chiar dacă mama sau tatăl fac parte dintre oamenii mai luminoși.
Cu aceasta se explică și enigma câte unei „oi negre”, care a putut veni la părinți buni. Dacă însă o viitoare mamă are mai multă grijă de ea și de anturajul ei, de cei cu care are legături, atunci acest lucru nu se poate întâmpla.
Astfel, dacă efectul final al Legilor îi mătură în sfârșit, cu dreptate deplină, de pe planul pământesc pe cei care nu îi aparțin, pentru ca ei să se prăbușească în acel ținut al Întunericului, căruia îi aparțin potrivit speciei lor, în acest lucru se poate recunoaște numai Iubire. Prin aceasta ei nu-i mai pot împiedica pe cei care sunt mai luminoși în înălțarea lor și nici nu se mai pot împovăra cu vină nouă, ci, poate, se mai maturizează totuși prin dezgustul provocat de propria lor trăire. – –
Va veni, desigur, timpul care va cuprinde inimile tuturor oamenilor cu o strânsoare de fier și în care se va stârpi trufia spirituală din fiecare creatură omenească printr-o înfiorătoare neînduplecare. Atunci va cădea și orice îndoială, care împiedică acum spiritul uman să recunoască faptul că Divinul nu este în el, ci mult deasupra lui. Că acesta poate sta numai ca cea mai pură imagine pe altarul vieții lui interioare, spre care el își ridică privirea într-o rugăciune umilă. –
Nu este o eroare, ci un păcat atunci când un spirit uman își mărturisește dorința de a fi, de asemenea, divin. O asemenea aroganță trebuie să-i provoace prăbușirea; căci ea este echivalentă cu încercarea de a smulge sceptrul din Mâna Dumnezeului său, de a-L trage în jos, pe aceeași treaptă pe care o ocupă omul și pe care până acum nici măcar nu a împlinit-o, pentru că el a vrut să fie mai mult și privește spre Înălțimi pe care oricum nu le poate atinge niciodată, nici măcar nu le poate recunoaște. El a trecut astfel nepăsător cu vederea întreaga realitate, făcându-se nu numai complet nefolositor în Creație, ci, mult mai rău, devenind de-a dreptul dăunător!
La sfârșit, datorită propriei lui atitudini greșite, i se va dovedi cu o claritate înspăimântătoare faptul că, în starea lui actuală, atât de decăzută, el nu reprezintă nici măcar umbra unei divinități. Toată comoara cunoștințelor pământești, pe care el a agonisit-o cu trudă de-a lungul mileniilor, se va dovedi atunci, în fața privirii sale îngrozite, a fi nimic; neajutorat, el va trăi pe propria sa piele cum roadele năzuinței sale pământești unilaterale vor deveni nefolositoare, iar câteodată vor deveni chiar un blestem pentru el. Atunci nu are decât să reflecteze asupra propriei sale divinități, dacă poate! – –
Spre el va răsuna puternic, constrângându-l: „În genunchi, creatură, în fața Dumnezeului și Domnului tău! Nu încerca în mod nelegiuit să te ridici pe tine însuți la rangul de Dumnezeu!” – –
Egocentrismul spiritului uman leneș nu mai poate continua. –
Abia atunci această omenire va putea să se gândească și la o înălțare. Acela va fi, de asemenea, timpul în care se va prăbuși ceea ce nu stă pe un fundament corect. Existențele aparente, falșii profeți și organizațiile care s-au format în jurul lor se vor nărui în ele însele! Prin aceasta, căile greșite de până acum vor deveni, de asemenea, evidente.
Unii dintre cei care sunt mulțumiți de ei înșiși vor recunoaște atunci, probabil îngroziți, că stau în fața unei prăpastii și că, fiind conduși greșit, alunecă rapid în jos, în vreme ce ei își închipuiau mândri că se înalță și se apropie deja de Lumină! Vor recunoaște că au deschis porți protectoare, fără să aibă în spatele lor și forța deplină de apărare și că au atras asupra lor pericole, peste care ar fi trecut în cursul natural al evenimentelor. Fericit este acela care găsește atunci adevărata cale de întoarcere!