CĂUTÂND, câte un om își ridică privirea după Lumină și Adevăr. Dorința lui este mare, însă foarte adesea îi lipsește voința serioasă! Mai mult de jumătate dintre toți căutătorii nu sunt veritabili. Ei aduc părerea lor proprie, preconcepută. Dacă trebuie să și-o schimbe chiar și numai puțin, atunci ei mai degrabă resping tot ceea ce este nou pentru ei, chiar dacă în acesta se află Adevărul.
Astfel, mii de oameni trebuie să se scufunde, fiindcă, prin încurcarea lor în convingeri eronate, ei au suprimat libertatea de mișcare de care au nevoie pentru salvarea lor prin avântul spre Înalt.
Există întotdeauna o parte dintre aceia care cred că au înțeles deja tot ceea ce este bine. Ei nu intenționează să se supună și pe ei înșiși unei examinări severe bazate pe ceea ce au auzit și au citit.
Eu nu vorbesc, firește, pentru asemenea oameni!
Eu nu vorbesc nici bisericilor și nici partidelor politice, nici ordinelor, sectelor și asociațiilor, ci doar în toată simplitatea omului însuși. Departe de mine să răstorn ceva existent, căci eu clădesc și întregesc întrebările nerezolvate până acum pe care fiecare trebuie să le poarte în sine de îndată ce gândește doar puțin.
Numai o condiție de bază este esențială pentru fiecare ascultător: căutarea serioasă a Adevărului. El trebuie să examineze cuvintele în sinea lui și să le lase să devină vii, dar să nu-i dea atenție vorbitorului. Altfel, nu are nici un câștig. Pentru toți cei care nunăzuiesc spre acest lucru orice sacrificiu de timp este de la bun început în zadar.
Este incredibil cu câtă naivitate și îndârjire dorește marea majoritate a oamenilor să rămână neștiutoare în fața întrebărilor: de unde vin, ce sunt și încotro se îndreaptă!
Nașterea și moartea, polii inseparabili ai întregii existențe pe Pământ, nu au voie să fie un secret pentru om.
Dezechilibru se află în concepțiile care vor să explice nucleul interior al omului. Acest lucru este urmarea grandomaniei morbide a locuitorilor de pe Pământ, care se laudă în mod arogant că nucleul lor interior ar fi Divin!
Uitați-vă la oameni! Puteți oare găsi ceva Divin în ei? Asemenea afirmație necugetată ar trebui considerată drept blasfemie, fiindcă ea înseamnă o înjosire a Divinului.
Omul nu poartă în sine nici un dram de Divinitate!
Această concepție este doar o înfumurare morbidă, a cărei cauză este numai conștiința neputinței de a înțelege. Unde este omul care poate spune sincer că o astfel de credință i-a devenit, de asemenea, convingere? Cel care se examinează serios trebuie să nege acest lucru. El simte exact că aceasta este numai un dor, o dorință de a purta Divin în sine, însă nu certitudine! Se vorbește cu totul corect despre o scânteie a lui Dumnezeu pe care omul o poartă în sine. Însă această scânteie a lui Dumnezeu este spirit! Nu este o parte a Divinității.
Termenul „scânteie“ este o denumire absolut corectă. O scânteie se dezvoltă și țâșnește, fără să ia cu sine și să poarte în ea ceva din constituția producătorului. Și aici este la fel. O scânteie a lui Dumnezeu nu este ea însăși Divină.
Unde pot fi găsite asemenea greșeli cu privire la originea unei ființe, acolo trebuie să apară eșecul în întreaga dezvoltare! Dacă am construit pe un fundament greșit, atunci întreaga structură trebuie într-o zi să se clatine și să se prăbușească.
Căci originea este cea care conferă sprijin întregii existențe și deveniri a fiecăruia! Cine caută să ajungă, ca de obicei, mult dincolo de originea sa întinde mâna după ceva de neînțeles pentru el și pierde astfel orice sprijin în cursul absolut natural al evenimentelor.
Dacă, de exemplu, întind mâna spre creanga unui copac, care prin constituția sa pământească este de aceeași specie cu corpul meu pământesc, eu câștig un sprijin în această creangă și pot, prin urmare, să mă avânt în sus pe ea.
Însă, dacă întind mâna deasupra acestei crengi, atunci nu pot găsi nici un punct de sprijin în constituția diferită a aerului și … de aceea nu pot nici să mă urc! Acest lucru este, desigur, clar.
Exact la fel este cu constituția interioară a omului, numită suflet, și cu nucleul lui, spiritul.
Dacă acest spirit vrea să aibă sprijinul necesar din originea sa, sprijin de care are nevoie, atunci el nu are, desigur, voie să caute să întindă mâna în Divin. Acest lucru devine atunci nenatural, căci Divinul se află mult prea departe deasupra lui și este de o constituție cu totul diferită!
Și totuși, în înfumurarea sa, omul caută o legătură în acel loc pe care nu îl poate atinge niciodată și întrerupe astfel desfășurarea naturală a lucrurilor. Ca un baraj se lasă dorința lui greșită, formând un obstacol între el și afluxul necesar de forță din originea lui. El se separă singur de acesta.
De aceea, la o parte cu asemenea erori! Abia atunci spiritul omenesc își poate desfășura întreaga sa forță, pe care astăzi o trece încă neatent cu vederea, și devine ceea ce poate și trebuie să fie, stăpân în Creație! Însă rețineți bine, numai în Creație, nu stânddeasupra acesteia.
Numai ceea ce este Divin stă deasupra întregii Creații. –
Dumnezeu Însuși, Originea întregii existențe și vieți, este, după cum spune chiar cuvântul, Divin! Omul a fost creat de Spiritul Lui!
Spirit este Voința lui Dumnezeu. Din această Voință a luat naștere prima Creație. Să rămânem
totuși la acest fapt simplu; el ne dă posibilitatea să înțelegem mai bine.
Să ne imaginăm o dată, comparativ, voința proprie. Aceasta este un act, însă nu o parte din om, altfel omul ar trebui să se dizolve cu timpul în numeroasele sale acte de voință. Nimic nu ar mai rămâne din el.
Nici în cazul lui Dumnezeu nu este altfel! Voința Sa a creat Paradisul! Însă Voința Sa este Spiritul, denumit “Sfântul Duh”. Paradisul a fost și el, la rândul său, doar LucrareaDuhului, nu o parte din El Însuși. În aceasta se află o gradare în jos. Sfântul Duh Creator, așadar, Voința Vie a lui Dumnezeu, nu s-a dizolvat în Creația Sa. El nu a dat acesteia nici o parte din Sine, ci El Însuși a rămas complet în afara Creației. Biblia afirmă deja acest lucru în mod foarte clar cu cuvintele: “Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupraapelor”, nu Dumnezeu în Persoană! Acest lucru este, în definitiv, altceva. Așadar, nici omul nu poartă în interiorul lui nimic din Însuși Sfântul Duh, ci doar din acel spirit care este o lucrare a Sfântului Duh, un act.
În loc să se ocupe de acest fapt, omul vrea deja din răsputeri să formeze o lacună aici! Gândiți-vă numai la cunoscuta concepție referitoare la Prima Creație, la Paradis! Acesta trebuia să fie neapărat pe acest Pământ. Micul intelect omenesc a tras astfel evenimentul care a necesitat milioane de ani în cercul său strâmt, limitat de spațiu și timp, imaginându-se a fi centrul și axa tuturor evenimentelor lumii. Urmarea a fost că prin aceasta el a pierdut imediat calea spre punctul de plecare propriu-zis al vieții.
În locul acestui drum clar, pe care nu l-a mai putut cuprinde cu privirea, a trebuit să fie găsit un înlocuitor în concepțiile sale religioase, dacă nu voia să se desemneze pe el însuși drept creator al întregii existențe și vieți și astfel drept Dumnezeu. Termenul “credință” i-a dat până acum acest substitut! Și întreaga omenire suferă de atunci de pe urma cuvântului “credință”! Ba mai mult, acest cuvânt nerecunoscut care era menit să întregească tot ceea ce s-a pierdut i-a devenit o stâncă care a provocat eșuarea totală!
Cu credința se mulțumește doar orice leneș. Tot credința este cea de care se pot legazeflemiștii. Iar cuvântul “credință”, greșit interpretat, este bariera care se pune astăzi în calea progresului omenirii, frânându-l.
Credința nu este menită să fie învelișul care să ascundă cu mărinimie indolența întregii gândiri și care să se coboare, ca o boală a somnului, peste spiritul oamenilor, paralizându-l în mod plăcut! Credința trebuie, în realitate, să devină convingere. Convingerea pretinde însă viață, examinarea cea mai pătrunzătoare!
Acolo unde rămâne chiar și numai o singură lacună, o singură enigmă nerezolvată, acolo convingerea devine imposibilă. De aceea, nici un om nu poate avea credință adevărată atâta timp cât în el rămâne deschisă o întrebare.
Chiar expresia “credință oarbă” arată ceva nesănătos!
Credința trebuie să fie vie, așa cum a pretins deja Christos odinioară, altfel ea nu are nici un rost. Însă a fi viu înseamnă a te mișca, a cântări și, de asemenea, a examina! Nu a accepta în mod tâmp gândurile străine. Credința oarbă înseamnă doar clar a nu înțelege. Însă ceea ce omul nu înțelege nici nu-i poate aduce vreun folos spiritual, căci prin faptul că nu înțelege acest lucru nu poate prinde viață în el.
Însă ceea ce el nu trăiește pe deplin în el însuși nu-i va deveni niciodată propriu! Și numai ceea ce îi este propriu îl duce în sus.
În definitiv, nimeni nu poate să pășească și să avanseze pe un drum, dacă în calea lui se deschid crăpături mari. Spiritual, omul trebuie să se oprească acolo unde cunoașterea lui nu-l poate duce mai departe. Acest fapt este incontestabil și, de bună seamă, este și ușor de înțeles. Așadar, cine dorește să progreseze spiritual trebuie să se trezească!
El nu poate merge niciodată în somn pe drumul lui spre Lumina Adevărului! Și nici legat la ochi sau cu un văl în fața ochilor.
Creatorul vrea ca oamenii Săi să vadă în Creație. A vedea înseamnă însă a cunoaște! Iar cunoașterea nu se potrivește cu credința oarbă. Într-un asemenea lucru se află numai indolență, lenevie în gândire și nu măreție!
Privilegiul unei capacități de gândire îi aduce omului și datoria de a examina!
Pentru a scăpa de toate acestea, omul, pur și simplu, L-a micșorat, din comoditate, pe marele Creator atât de mult, încât I se pretind acte arbitrare drept dovadă a Atotputerniciei Sale.
Cine vrea să gândească numai puțin trebuie să găsească din nou o mare greșeală în acest lucru. Un act arbitrar presupune posibilitatea abaterii de la Legile existente ale Naturii. Însă unde se poate întâmpla așa ceva, acolo lipsește desăvârșirea. Căci unde există desăvârșire nu poate avea loc nici o modificare. Astfel, o mare parte a omenirii reprezintă în mod eronat Atotputernicia lui Dumnezeu în așa fel, încât cel care gândește mai profund ar trebui să o considere drept o dovadă a imperfecțiunii. Și în acest lucru se află rădăcina multor rele.
Acordați-I lui Dumnezeu onoarea Desăvârșirii! Atunci veți găsi în aceasta cheia enigmelor nerezolvate ale întregii existențe. –
Strădania mea va fi să-i aduc pe cei care caută serios până în acest punct. O răsuflare de ușurare va trece prin cercurile tuturor celor care caută Adevărul. Ei vor recunoaște, în cele din urmă, cu bucurie că nu există nici un mister, nici o lacună în întregul curs al evenimentelor lumii. Și atunci … vor vedea clar în fața lor drumul spre înălțare. Ei trebuie doar să-l urmeze. –
Misticismul nu-și are nici un fel de justificare în întreaga Creație! Nu există nici un loc pentru el în aceasta, căci totul este menit să se afle clar și fără lacune înaintea spiritului omenesc, până înapoi la originea lui. Numai ceea ce se află atunci deasupra acesteia va trebui să-i rămână cel mai sacru mister fiecărui spirit omenesc. De aceea el nici nu va înțelege vreodată ceea ce este Divin. Nici cu cea mai bună voință și cu cea mai mare cunoaștere. Însă în această neputință de a înțelege tot ceea ce este Divin se află cel mai natural lucru pe care și-l poate imagina omul, căci, după cum se știe, nimic nu poate trece dincolo de compoziția originii sale. Nici spiritul omului! În compoziția de altă specie se află întotdeauna un hotar. Și Divinul este de o constituție cu totul diferită față de spiritualul din care provine omul.1
Animalul, de exemplu, nu poate deveni niciodată om, nici chiar în dezvoltarea sa sufletească cea mai deplină. Din substanțialitatea sa animistică nu poate înflori, în nici un caz, spiritualul care dă naștere spiritului omenesc. În compoziția a tot ceea ce este animistic lipsește specia de bază spirituală. Însă omul, care a provenit din partea Creației spirituale, nu poate, la rândul lui, deveni niciodată Divin, deoarece spiritualul nu are specia Divinului. Spiritul omenesc se poate, desigur, dezvolta până la cel mai înalt grad de desăvârșire, însă, cu toate acestea, trebuie să rămână întotdeauna spiritual. El nu poate ajunge deasupra lui însuși, în Divin. Și aici, constituția diferită formează în mod natural delimitarea în sus care nu poate fi trecută niciodată. Materialitatea nu joacă nici un rol aici, deoarece ea nu are viață proprie, ci servește ca înveliș, pus în mișcare și format de Spiritual și de Animistic.
Domeniul uriaș al spiritului trece prin întreaga Creație. De aceea, omul poate, ar trebui și trebuie să o cuprindă și să o recunoască pe deplin! Și prin cunoașterea sa el va stăpâni în aceasta. Însă corect înțeles, a stăpâni înseamnă, chiar în sensul cel mai strict, doar a sluji! –
În nici un loc din întreaga Creație, până sus la Spiritualul cel mai înalt, nu există vreo deviere de la întâmplările naturale! Chiar acest fapt face ca totul să-i devină fiecăruia mult mai familiar. Teama nesănătoasă și tainică, dorința de a se ascunde în fața atât de multor lucruri deocamdată încă necunoscute se prăbușesc astfel de la sine. O dată cunaturalețea, un curent de aer proaspăt trece prin mediul sufocant al urzelilor cerebrale obscure ale celor cărora le place să facă să se vorbească
despre ei înșiși. Plăsmuirile lor morbid de fantastice, înfricoșătoare pentru cei slabi și bătaia de joc a celor puternici au un efect ridicol și pueril de nătâng în fața privirii care devine clară și care cuprinde, în final, cu prospețime și bucurie, naturalețea minunată a tuturor întâmplărilor, care se mișcă întotdeauna numai în linii simple, drepte ce pot fi clar recunoscute.
Acest lucru străbate totul în mod uniform, în cea mai strictă regularitate și ordine. Și aceasta îi ușurează fiecărui căutător privirea de ansamblu, măreață și liberă, până în punctul originii sale propriu-zise!
El nu are nevoie pentru aceasta de nici o cercetare anevoioasă și de nici o imaginație. Principalul este ca el să stea departe de toți cei care, în tăinuirea confuză de fleacuri, încearcă să facă ca o cunoaștere parțială, insuficientă să apară mai mare.
Totul se află atât de simplu în fața oamenilor, încât aceștia nu ajung adesea la recunoaștere tocmai datorită simplității, pentru că ei presupun de la început că marea Lucrare a Creației ar trebui să fie mult mai dificilă și mai încurcată.
De acest lucru se poticnesc mii de oameni, cu toată voința lor bună; ei își ridică privirea în sus, căutând și nu bănuiesc că nu trebuie decât să privească simplu și fără efort în fața și în jurul lor. Ei vor vedea atunci că prin existența lor pe Pământ se află deja pe drumul cel bun și nu trebuie decât să înainteze cu calm! Fără grabă și fără efort, însă cu ochii deschiși și cu o minte liberă, neîngustată! Omul trebuie să învețe, în sfârșit, că adevărata măreție se află numai în întâmplarea cea mai simplă și cea mai naturală. Că măreția presupune această simplitate.
Așa este în Creație, așa este și în omul însuși, care aparține Creației ca o parte a ei!
Numai gândirea și perceperea intuitivă simplă îi pot da claritate! Atât de simplă, cum o mai posedă copiii! Reflectarea calmă îi va permite să recunoască faptul că, în capacitatea de înțelegere, simplitatea este identică cu claritatea și, de asemenea, cu naturalețea! Una nu poate fi deloc concepută fără cealaltă. Este un acord triplu care exprimă o singurănoțiune! Cel care o ia drept piatră de temelie a căutării sale va răzbate repede prin confuzia nebuloasă. Tot ceea ce a fost exagerat în mod artificial se va prăbuși atunci în neant.
Omul își va da seama că întâmplarea naturală nu are voie să fie eliminată nicăieri și că ea nu este întreruptă în nici un loc! Și în aceasta se revelează și Măreția lui Dumnezeu!Vitalitatea de neclintit a Voinței Creatoare, automate! Căci Legile Naturii sunt Legile de neclintit ale lui Dumnezeu, vizibile permanent tuturor oamenilor, vorbindu-le insistent, depunând mărturie pentru Măreția Creatorului, fiind de o regularitate de nezdruncinat, neadmițând nici o excepție! Nici o excepție! Căci din grăuntele de ovăz nu poate apărea, la rândul său, decât ovăz, la fel din grâu numai grâu și așa mai departe.
Așa este și în acea primă Creație, care, ca propria Lucrare a Creatorului, se află cel mai aproape de Desăvârșirea Lui. Acolo Legile fundamentale sunt ancorate în așa fel, încât, puse în mișcare de vitalitatea Voinței, ele au trebuit, în desfășurarea cea mai firească a evenimentelor, să atragă după sine nașterea Creației următoare, în cele din urmă, până în jos, la aceste corpuri cerești. Doar devenind tot mai grosieră, cu cât Creația se îndepărtează în procesul de dezvoltare tot mai mult de Desăvârșirea Originii. –
Să luăm mai întâi în considerație Creația.
Imaginați-vă că toată viața din ea, indiferent în ce parte se găsește, nu poartă decât două specii. O specie este conștientă de sine, iar cealaltă nu este conștientă de sine. A ține cont de aceste două deosebiri este de cea mai mare importanță! Este în legătură cu “originea omului”. Deosebirile dau, de asemenea, imboldul pentru dezvoltarea în continuare, pentru lupta aparentă. Ceea ce este inconștient constituie fundalul a tot ceea ce este conștient, însă compoziția sa este exact de aceeași natură. A deveni conștient înseamnă progres și dezvoltare pentru inconștient, care, prin conviețuirea cu conștientul, primește continuu imbold să devină și el la fel de conștient.
Dezvoltându-se în jos, însăși prima Creație a adus succesiv trei mari diviziuni fundamentale: cea mai de sus și cea mai înaltă este Spiritualul, Creația Primordială, căreia îi urmează Animisticul, mai dens și devenind astfel, de asemenea, mai greu. La sfârșit mai urmează, ca cel mai de jos și cel mai greu datorită densității lui celei mai mari, marele domeniu al Materialului care, desprinzându-se din Creația Primordială, s-a lăsat treptat în jos! Astfel, numai Spiritualul Primordial a rămas, în final, ca cel mai de sus, fiindcă el întruchipează în specia sa pură ceea ce este cel mai ușor și cel mai luminos. Acesta este mult menționatul Paradis, coroana întregii Creații.
O dată cu lăsarea în jos a ceea ce devine mai dens, atingem deja Legea GravitațieiF F, care nu este ancorată numai în Materie, ci are efect în întreaga Creație, începând cu așa-numitul Paradis până jos la noi.
Legea Gravitației este de o importanță atât de decisivă, încât fiecare om ar trebui să și-o întipărească în minte, căci ea este pârghia principală în întreaga evoluție și în întregul proces de dezvoltare al spiritului omenesc.
Am spus deja că această gravitație nu este valabilă numai pentru constituțiile pământești, ci acționează, de asemenea, uniform în acele părți ale Creației pe care oamenii de pe Pământ nu le mai pot vedea și de aceea le numesc, pur și simplu, lumea de dincolo.
Pentru o mai bună înțelegere, trebuie să mai împart Materialitatea în două secțiuni. ÎnMaterialitate-Fină și în Materialitate-Grosieră. Materialitatea-Fină este materialitatea care nu poate deveni vizibilă ochiului pământesc datorită speciei sale diferite. Și totuși ea este încă materialitate.
Așa-numita “lume de dincolo” nu trebuie confundată cu mult doritul Paradis, care este pur spiritual. Spiritualul nu trebuie înțeles ca ceva “abstract”, ci spiritualul este oconstituție, așa cum și animisticul și materialul sunt fiecare o constituție. Așadar, această materie-fină este numită simplu “lumea de dincolo”, pentru că este dincolo de capacitatea vizuală pământească. Însă materia-grosieră este lumea de aici, tot ceea ce este pământesc, care, datorită speciei omogene, devine vizibil ochilor noștri material-grosieri.
Omul ar trebui să se dezvețe să considere lucrurile invizibile lui ca fiind, de asemenea, de neînțeles și nefirești. Totul este natural, chiar și așa-numita lume de dincolo și Paradisul, care se află încă foarte departe de aceasta.
Așa cum aici corpul nostru material-grosier este sensibil la mediul lui înconjurător de specie omogenă, pe care îl poate astfel vedea, auzi și simți, exact la fel este în acele părți ale Creației a căror constituție nu este ca a noastră. Omul material-fin din așa-numita lume de dincolo simte, aude și vede numai mediul lui material-fin de specie omogenă; omul spiritual, mai înalt, poate, la rândul lui, să simtă numai mediul lui spiritual.
Așa se face că ici-colo mulți locuitori ai Pământului văd și aud deja Materialitatea-Fină cu corpul lor material-fin, pe care îl poartă în sine, înainte de a avea loc separarea de corpul pământesc material-grosier prin moartea acestuia. Nu există absolut nimic nenatural în acest lucru.
Alături de Legea Gravitației, colaborând cu aceasta și nu mai puțin importantă decât ea, se află Legea Speciilor Omogene.
Eu am atins-o deja atunci când am spus că o specie poate recunoaște întotdeauna numai specia omogenă. Proverbele: “Cine se aseamănă se adună” și “Așchia nu sare departe de trunchi” par a fi inspirate din Legea Primordială. Alături de Legea Gravitației, ea se avântă prin întreaga Creație.
Pe lângă cele menționate deja, în Creație se află o a treia Lege Primordială: Legea Efectului Reciproc. Ea face ca omul să fie obligat să culeagă ceea ce a semănat cândva. El nu poate culege grâu, dacă a semănat secară, nici trifoi, dacă a presărat scaieți. Exact la fel este în Lumea Material-Fină. În final, el nu va putea culege bunătate, dacă a perceput intuitiv ură, nici bucurie acolo unde a nutrit în sine invidie!
Aceste trei Legi fundamentale formează pietrele de hotar ale Voinței Divine! Ele singure sunt cele care mijlocesc automat răsplată sau pedeapsă pentru un spirit omenesc, cu dreptate implacabilă! În mod atât de incoruptibil în gradațiile cele mai minunate și mai fine, încât gândul celei mai mici nedreptăți în uriașele evenimente ale lumii devine imposibil.
Efectul acestor Legi simple aduce fiecare spirit omenesc exact acolo unde el aparține într-adevăr, potrivit atitudinii lui interioare. O eroare în această privință este imposibilă, pentru că efectul acestor Legi poate fi pus în mișcare numai de starea cea mai lăuntrică a omului și este, de asemenea, pus neapărat în mișcare de aceasta în fiecare caz! Efectul presupune, așadar, drept pârghie de acționare forța spirituală a percepțiilor sale intuitive, forță care se află în om. Orice altceva rămâne fără efect. Din această cauză, numai adevărata voință, percepția intuitivă a omului, este decisivă pentru ceea ce se dezvoltă pentru el în lumea care îi este invizibilă și în care trebuie să pășească după moartea sa pământească.
Acolo nu ajută nici o prefăcătorie, nici o autoamăgire. El trebuie atunci să culeagă neapărat ceea ce a semănat prin voința sa! Ba chiar exact în funcție de tăria sau slăbiciunea voinței sale, aceasta pune în mișcare, mai mult sau mai puțin, curenții de specie omogenă ai lumilor celorlalte, indiferent că este acum ură, invidie sau iubire. Un proces absolut natural, în cea mai mare simplitate și totuși cu efectul implacabil al dreptății de neclintit!
Cine încearcă să pătrundă cu seriozitate în aceste procese din lumea de dincolo va recunoaște câtă dreptate incoruptibilă se află în acest efect automat, va vedea deja în aceasta Măreția de neconceput a lui Dumnezeu. Acesta nu trebuie să intervină după ce a dat Voința Sa ca Legi, așadar, desăvârșite, în Creație.
Cel care, înălțându-se, ajunge din nou în Împărăția Spiritului, acela este purificat, căci el a trebuit să treacă, în prealabil, prin morile automate ale Voinței Divine. Un alt drum nu duce în apropierea lui Dumnezeu. Iar felul în care morile acționează asupra spiritului omenesc se orientează după viața sa interioară anterioară, după propria sa voință. Ele pot să-l poarte în mod agreabil în Înălțimile Luminoase, însă, la fel de bine, pot să-l și smulgă dureros în jos, în noaptea groazei, ba chiar să-l târască până la nimicirea totală. –
Ar trebui remarcat faptul că la nașterea pământească spiritul omenesc devenit matur pentru incarnare poartă deja un înveliș sau un corp material-fin, de care a avut nevoie în cursul său prin Materialitatea-Fină. Acesta îi rămâne și în timpul existenței sale pământești, ca element de legătură pentru corpul pământesc. Acum Legea Gravitației își produce întotdeauna efectul său principal asupra părții celei mai dense și mai grosiere. Așadar, în timpul existenței pământești, asupra corpului pământesc. Însă când acesta moare și cade, atunci corpul material-fin devine din nou liber și în acel moment, fiind neprotejat și fiind de acum înainte partea cea mai grosieră, este supus acestei Legi a Gravitației.
Când se spune că spiritul își formează corpul, atunci acest lucru este adevărat în ce privește corpul material-fin. Constituția interioară a omului, dorințele lui și voința lui propriu-zisă, pun baza pentru acest lucru.
Voința poartă în sine forța de a forma ceea ce este material-fin. Prin imboldul spre ceea ce este josnic sau numai spre plăceri pământești, corpul material-fin devine dens și prin aceasta greu și întunecat, pentru că împlinirea unor asemenea dorințe se află în Materialitatea-Grosieră. Astfel, omul se leagă singur de ceea ce este grosier, pământesc. Dorințele lui trag după ele corpul material-fin, cu alte cuvinte, acesta este format atât de dens, încât în constituția sa se apropie cât mai mult posibil de ceea ce este pământesc, căci doar în acesta se află perspectiva de a putea lua parte la plăceri sau patimi pământești de îndată ce corpul pământesc, material-grosier, s-a desprins. Cel care năzuiește spre aceste lucruri trebuie să se scufunde conform Legii Gravitației.
Altfel este însă cu oamenii ale căror gânduri sunt orientate, în principal, spre lucrurile mai înalte și mai nobile. Aici voința face automat corpul material-fin mai ușor și astfel și mai luminos pentru ca el să poată ajunge în apropierea a tot ceea ce constituie pentru acești oameni țelul dorințelor lor serioase! Așadar, spre puritatea Înălțimii Luminoase.
Exprimat cu alte cuvinte: prin țelul respectiv al spiritului omenesc, corpul material-fin în omul de pe Pământ este în același timp în așa fel echipat, încât după moartea corpului fizic el poate năzui spre acest țel, indiferent de ce fel este acesta. Aici spiritul își construiește, într-adevăr, corpul, căci voința acestuia, fiind spirituală, poartă în ea și forța de a utiliza ceea ce este material-fin. El nu se poate sustrage niciodată acestui proces natural. Acesta are loc cu fiecare voință, indiferent dacă acest lucru îi este plăcut spiritului sau nu. Iar aceste forme rămân lipite de el atâta timp cât el le hrănește prin voința și percepția sa intuitivă. Ele îl promovează sau îl rețin, în funcție de specia lor, care este supusă Legii Gravitației.
Totuși, dacă el își schimbă voința și perceperea intuitivă, noi forme vor apărea astfel imediat în vreme ce formele anterioare, nemaiprimind hrană datorită schimbării voinței, trebuie să piară și să se descompună. În felul acesta, omul își schimbă și soarta.
De îndată ce cade ancorarea pământească prin moartea corpului fizic, corpul material-fin astfel desprins fie se scufundă, fie plutește în sus ca pluta, în Materialitatea-Fină, care este numită lumea de dincolo. Prin Legea Gravitației, el va fi ținut exact în acel loc care are aceeași greutate ca și el, căci atunci nu poate merge mai departe, nici în sus, nici în jos. Aici, în mod natural, el va găsi, de asemenea, toată specia omogenă sau îi va găsi pe toți cei cu aceleași idei, căci aceeași specie presupune aceeași greutate, iar aceeași greutate, firește, aceeași specie.
În funcție de cum a fost el însuși, el va trebui să sufere sau va putea să se bucure printre cei la fel ca el până când se va schimba din nou în interior și, o dată cu el, corpul său material-fin, care, sub efectul greutății schimbate, trebuie să-l ducă mai departe în sus sau în jos.
De aceea, omul nici nu poate să se plângă, nici nu trebuie să mulțumească, fiindcă dacă este ridicat spre Lumină, propria lui constituție este cea care atrage după sine necesitatea de a fi ridicat, iar dacă se prăbușește în Întuneric, atunci din nou starea lui este cea care îl constrânge la aceasta.
Însă fiecare om are motiv să-L preamărească pe Creator pentru desăvârșirea care se află în efectul acestor trei Legi. Prin aceasta, spiritul omenesc este făcut în mod necondiționat stăpânul absolut al propriului destin! Întrucât adevărata lui voință, așadar, starea lui interioară autentică, trebuie să-l facă să se ridice sau să se scufunde.
Dacă încercați să vă imaginați corect efectul acestor Legi, fiecare în parte și angrenându-se, atunci veți descoperi că în el se află răsplata și pedeapsa, îndurarea sau, de asemenea, osânda, cântărite exact pentru fiecare, în funcție de el însuși. Este cel mai simplu proces și arată frânghia de salvare prin fiecare voință serioasă a unui om, care nu se poate niciodată rupe și care nu poate da niciodată greș. Măreția unei asemenea simplități este cea care îl silește pe cel care recunoaște să îngenuncheze în fața imensei Grandori a Creatorului!
În fiecare întâmplare, în toate expunerile mele, întâlnim mereu în mod clar și evident efectul acestor Legi simple, a căror conlucrare minunată mai trebuie să o descriu în mod special.
Dacă omul cunoaște această interacțiune, atunci el are astfel și scara cu trepte spre Împărăția Luminoasă a Spiritului, spre Paradis. Dar atunci el vede și drumul în jos spre Întuneric!
El nici măcar nu trebuie să pășească singur, ci este ridicat sau târât în jos de mecanismul automat, exact în funcție de felul în care reglează mecanismul pentru el prin viața lui interioară.
Întotdeauna rămâne în seama deciziei sale de care drum vrea el să se lase purtat.
Omul nu are voie să se lase indus în eroare în această privință
de zeflemiști.
Corect privite, îndoiala și batjocura nu sunt altceva decât dorințe exprimate. Absolut inconștient, fiecare sceptic rostește ceea ce își dorește, lăsând astfel interiorul său pradă privirii cercetătoare. Căci și în negare și în apărare se află dorințe adânc ascunse, ușor de recunoscut. Este trist sau chiar revoltător câtă neglijență și câtă sărăcie se dezvăluie astfel câteodată, pentru că exact prin acest lucru un om se degradează în interiorul lui adesea sub nivelul oricărui animal neștiutor. Ar trebui să se aibă compasiune pentru asemenea oameni, fără a fi totuși indulgenți, căci indulgența ar însemna, desigur, să se prefere indolența în locul unei examinări serioase. Cel care caută cu seriozitate trebuie să devină econom cu indulgența, altfel își va face, până la urmă, rău lui însuși, fără a-l ajuta pe celălalt prin aceasta.
Însă o dată cu recunoașterea crescândă, omul va sta jubilând în fața minunăției unei asemenea Creații pentru a se lăsa în mod conștient ridicat în zbor spre Înălțimile Luminoase pe care are voie să le numească Patrie!
1 În conferinţele ulterioare se vor da divizări chiar mai extinse în legătură cu acest lucru.
Conferința „Erori”, Volumul I din „În Lumina Adevărului – Mesajul Graalului” de Abd-ru-shin