CUVÂNTUL “copilăresc” este un termen pe care, în majoritatea cazurilor, oamenii îl întrebuinţează greşit prin felul lor uşuratic şi nechibzuit de a vorbi.
Frânat de indolenţa spiritului, acest termen nu este suficient pătruns cu percepţia intuitivă pentru a putea fi şi corect înţeles. Însă cine nu l-a înţeles în întregime nici nu-l va putea folosi vreodată corect.
Şi totuşi tocmai naivitatea copilărească este cea care oferă oamenilor o punte puternică pentru înălţarea spre Înălţimile Luminoase, pentru posibilitatea de maturizare a fiecărui spirit omenesc şi pentru desăvârşire cu scopul de a putea exista veşnic în această Creaţie, care este Casa lui Dumnezeu Tatăl, pe care El o pune oamenilor la dispoziţie, dacă … aceştia rămân în ea oaspeţi ce Îi sunt agreabili. Oaspeţi care nu provoacă daune în încăperile care le-au fost lăsate cu îndurare numai spre a le folosi, cu o masă îmbelşugată, veşnic întinsă.
Dar cât de departe este acum omul de naivitatea copilărească, atât de necesară lui!
Însă fără aceasta el nu poate realiza nimic pentru spiritul său. Spiritul trebuie să posede naivitate copilărească, fiindcă el este şi rămâne un copil al Creaţiei, chiar şi atunci când a dobândit maturitate deplină.
Un copil al Creaţiei! În acest lucru se găseşte înţelesul profund, căci spiritul trebuie să se dezvolte într-un copil al lui Dumnezeu. Dacă va realiza vreodată acest lucru depinde numai de gradul de recunoaştere pe care este dispus să şi-l însuşească în peregrinarea sa prin toate Materialităţile.
Însă cu acest “a fi dispus” trebuie să se arate şi fapta. În planurile spirituale, voinţa este în acelaşi timp şi faptă. Acolo voinţa şi fapta sunt întotdeauna una. Totuşi acest lucru este aşa numai în Planurile Spirituale, nu în Materialităţi. Cu cât un plan al Materialităţii este mai dens şi mai greu, cu atât mai îndepărtată este fapta de voinţă.
Faptul că densitatea frânează se vede chiar la sunet, care, în mişcarea sa, trebuie să răzbată prin Materialitate, care îl frânează în funcţie de natura densităţii. Acest lucru poate fi clar observat, chiar la distanţe mai scurte.
Când un om taie lemne sau bate cuie în grinzile unei construcţii oarecare, se poate vedea clar lovitura uneltei sale, însă sunetul produs ajunge abia după câteva secunde. Acest lucru este atât de evident, încât fiecare om l-a trăit, desigur, cândva, cu vreo ocazie sau alta.
Asemănător, însă mult mai greoi, este procesul dintre voinţă şi faptă la omul de pe Pământ. Voinţa tresare în spirit şi este imediat faptă în spirit. Însă pentru a face voinţa vizibilă în Materialitatea-Grosieră, el mai are nevoie de corpul material-grosier. Numai din impuls acţionează fiecare corp chiar la câteva secunde după tresărirea voinţei. Prin aceasta este eliminată munca mai îndelungată a creierului anterior, care, altfel, are de mijlocit drumul voinţei până la impresionarea activităţii corpului.
Drumul propriu-zis durează ceva mai mult. Câteodată se ajunge doar slab sau nu se ajunge deloc la faptă, fiindcă, pe drumul ei mai lung, voinţa este slăbită sau complet îngrădită de intelectul care despică firul în patru.
Referitor la această apreciere, aş dori să fac o referire, care nu-şi are, de fapt, locul aici, legată de efectele Legii Creaţiei de Atracţie a Speciilor Omogene care nu sunt luate în seamă şi totuşi sunt clar vizibile în activităţile omeneşti:
Legile omeneşti-pământeşti sunt elaborate de intelectul pământesc şi sunt, de asemenea, aplicate îndeplinite cu acesta. Din acest motiv, planurile care au fost cumpănite cu intelectul, aşadar, acţiunile premeditate, sunt, ca atare, mai sever pedepsite şi mai aspru condamnate decât acţiunile comise sub impulsul unei stări afective, aşadar, necugetat. În majoritatea cazurilor, acestea din urmă primesc circumstanţe atenuante.
Acest lucru are, în realitate, o legătură imperceptibilă oamenilor în omogenitatea activităţii intelectului sub constrângerea Legii Creaţiei pentru toţi cei care se supun necondiţionat intelectului. Pentru ei acest lucru este cu totul de înţeles.
Fără să se ştie despre acest lucru, cea mai mare parte a achitării vinii în cazul unei fapte comise sub impulsul unei stări afective este astfel atribuită planului spiritual. Legislatorii şi judecătorii nu bănuiesc nimic din toate acestea, pentru că ei pleacă de la principii total diferite, pur intelectuale. Însă la o reflectare mai profundă şi cunoscând Legile active ale Creaţiei, toate acestea apar într-o cu totul altă lumină.
Cu toate acestea, şi în alte sentinţe şi aprecieri pământeşti, Legile Vii ale lui Dumnezeu din Creaţie acţionează absolut independent, neinfluenţate de legile şi concepţiile omeneşti-pământeşti. Desigur, nici unui om serios nu-i va trece prin minte că vina reală şi nicidecum doar una desemnată abia de oameni ca fiind vină ar putea fi achitată în acelaşi timp şi în faţa Legilor lui Dumnezeu printr-o pedeapsă ispăşită, care a fost dictată de intelectul pământesc!
Acestea sunt deja de mii de ani ca două lumi distincte, separate datorită faptelor şi gândirii oamenilor, cu toate că ele ar trebui să fie doar o singură lume în care să acţioneze numai Legile lui Dumnezeu.
Printr-o asemenea pedeapsă pământească o achitare poate avea loc numai atâta timp cât legile şi pedepsele sunt absolut în acord cu Legile lui Dumnezeu în Creaţie.
Acum, există două feluri de afecte. Mai întâi, cele deja descrise care ar trebui, de fapt, să fie numite impulsuri şi, pe lângă acestea, afecte care străfulgeră în creierul anterior, aşadar, nu în spirit şi care ţin de intelect. Ele sunt necugetate, însă nu ar trebui să primească aceleaşi circumstanţe atenuante ca acţiunile-impuls.
Totuşi a găsi cu exactitate deosebirea corectă în această privinţă le va fi posibil doar acelor oameni care cunosc toate Legile lui Dumnezeu din Creaţie şi care sunt informaţi despre efectele acestora. Acest lucru trebuie să rămână rezervat abia unui timp care va veni, în care nici la oameni nu vor mai exista acţiuni arbitrare, fiindcă aceştia vor avea o maturitate spirituală ce le va permite să vibreze numai în Legile lui Dumnezeu în toate faptele şi gândurile lor.
Această digresiune este menită doar să stimuleze reflectarea, ea nu a ţinut de scopul propriu-zis al conferinţei.
De reţinut în această privinţă fie doar faptul că voinţa şi fapta sunt una în Planurile Spirituale, însă în Planurile Materiale ele sunt separate datorită naturii materiei. De aceea Iisus le-a spus odinioară oamenilor: “Spiritul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă!”. Carnea, referindu-se aici, aşadar, la materialitatea-grosieră a corpului, nu transpune în faptă tot ceea ce în spirit a fost deja voinţă şi faptă.
Totuşi spiritul ar putea şi aici, pe Pământ, în haina sa material-grosieră să constrângă voinţa sa să devină întotdeauna faptă material-grosieră, dacă nu ar fi prea leneş pentru a face acest lucru. El nu poate face corpul răspunzător pentru
această indolenţă, căci corpul a fost dat fiecărui spirit doar ca unealtă pe care el trebuie să înveţe să o stăpânească pentru a se folosi corect de aceasta. –
Spiritul este, aşadar, un copil al Creaţiei. Şi el trebuie să fie copilăresc în aceasta, dacă vrea să împlinească scopul pentru care se află în Creaţie. Aroganţa intelectului a făcut ca spiritul să se îndepărteze de naivitatea copilărească, pentru că intelectul nu a putut “înţelege” ce este ea cu adevărat. Cu aceasta, spiritul şi-a pierdut însă sprijinul în Creaţie, care, pentru a putea rămâne ea însăşi sănătoasă, trebuie să-l expulzeze ca pe un străin, ca pe unul care tulbură pacea şi ca pe un parazit.
Şi aşa se va întâmpla că, prin gândurile şi acţiunile lor greşite, oamenii îşi vor săpa singuri groapa. –
Cât de ciudat este faptul că fiecare om care doreşte să lase o dată Sărbătoarea Crăciunului să aibă cu adevărat efect asupra lui trebuie să încerce mai întâi să se transpună în copilărie!
Acesta trebuie considerat un semn destul de evident al faptului că el nu mai este deloc capabil, ca adult, să trăiască Sărbătoarea Crăciunului cu percepţia intuitivă. Acest lucru dovedeşte foarte clar că a pierdut ceva ce a posedat când era copil! De ce nu le dă oamenilor de gândit acest lucru?
Din nou indolenţa spirituală este cea care îi împiedică să se ocupe serios de aceste lucruri. “Aceasta este pentru copii”, cred ei, “iar adulţii nu au deloc timp pentru aşa ceva! Ei trebuie să reflecteze la lucruri mai serioase.”
Lucruri mai serioase! Cu aceste lucruri mai serioase ei se referă numai la goana după lucruri pământeşti, aşadar, munca intelectului! Intelectul reprimă repede amintirile pentru a nu pierde supremaţia, atunci când i se face o dată loc percepţiei intuitive!
În toate aceste fapte aparent atât de mărunte ar putea fi recunoscute cele mai mari lucruri, dacă intelectul le-ar acorda timp. Însă el are supremaţia şi luptă de aceea cu toată viclenia şi perfidia. Adică, nu intelectul este cel care luptă, ci, în realitate, luptă ceea ce îl foloseşte drept unealtă şi se ascunde în spatele lui: Întunericul!
El nu vrea ca Lumina să fie găsită în amintiri. Şi cât de mult tânjeşte spiritul să găsească Lumina şi să soarbă forţă nouă din Ea voi recunoaşteţi după faptul că, o dată cu amintirile de Crăciun din copilărie, se trezeşte şi un dor nedefinit, aproape dureros, capabil să înduioşeze pentru scurt timp mulţi oameni.
Această stare de înduioşare ar putea deveni cel mai bun teren pentru trezire, dacă el ar fi folosit imediat şi, de asemenea, cu toată forţa! Însă, din păcate, adulţii ajung doar la reverie, fapt prin care forţa care se ridică este irosită, pierdută. Iar în reverie trece şi ocazia, fără a putea aduce foloase sau fără să fi fost folosită.
Chiar dacă mulţi oameni mai varsă câteva lacrimi, lor le este ruşine de ele şi caută să le ascundă, reculegându-se cu o smucitură bruscă a corpului în care se poate adesea recunoaşte o încăpăţânare inconştientă.
Cât de mult ar putea învăţa oamenii din toate acestea! Nu degeaba se strecoară în amintirile copilăriei o uşoară melancolie. Este retrăirea inconştientă a faptului că ceva s-a pierdut, lăsând în urmă un gol, incapacitatea de a mai percepe intuitiv copilăreşte.
Însă voi aţi observat, desigur, adesea ce impresie minunată şi înviorătoare produce în tăcere, doar prin prezenţa sa, fiecare om care are câteodată o strălucire copilărească în ochi.
Adultul nu are voie să uite că ceea ce este copilăresc nu este copilăros. Însă voi nu ştiţi de unde poate avea ceea ce este copilăresc un asemenea efect şi ce este el cu adevărat! Şi de ce Iisus a spus: “Deveniţi precum copiii!”.
Pentru a pătrunde ce înseamnă copilăresc, trebuie mai întâi să vă fie clar faptul că ceea ce este copilăresc nu este deloc legat de copilul în sine. Voi înşivă cunoaşteţi, desigur, copii cărora le lipseşte adevărata şi frumoasa naivitate copilărească! Există, prin urmare, copii fără naivitate copilărească! Un copil răutăcios nu va avea niciodată un efect copilăresc, la fel de puţin unul prost crescut, de fapt, needucat!
De aici rezultă clar că naivitatea copilărească şi copilul sunt două lucruri independente în sine.
Ceea ce pe Pământ este numit copilăresc este o ramură a efectului provenit din Puritate! Puritate în sens mai înalt, nu numai în sens pământesc-omenesc. Omul care trăieşte în raza Purităţii Divine, care face loc razei Purităţii în interiorul lui, a dobândit cu aceasta şi naivitatea copilărească, fie încă în copilărie sau deja ca adult.
Naivitatea copilărească este rezultatul purităţii interioare sau semnul că un asemenea om s-a dedicat Purităţii şi că O slujeşte. Toate acestea sunt doar moduri diferite de exprimare, însă, în realitate, sunt întotdeauna acelaşi lucru.
Prin urmare, numai un copil care este pur în interior şi un adult care nutreşte puritatea în interior pot avea un efect copilăresc. De aceea el are un efect înviorător şi însufleţitor şi trezeşte, de asemenea, încredere!
Iar acolo unde există adevărata puritate, acolo poate intra şi iubirea adevărată, pentru că Iubirea lui Dumnezeu acţionează în raza Purităţii. Raza Purităţii este calea pe care ea păşeşte. Ea nu ar fi în stare să meargă pe o altă cale.
Raza Iubirii lui Dumnezeu nu poate găsi niciodată calea spre cel care nu a absorbit în el raza Purităţii!
Însă omul s-a privat de naivitatea copilărească datorită faptului că s-a întors de la Lumină prin gândirea sa intelectuală unilaterală, căreia el i-a sacrificat tot ceea ce putea să-l înalţe şi astfel, s-a încătuşat ferm cu o mie de lanţuri de acest Pământ, aşadar, de Materialitatea grosieră, care îl ţine sub influenţa ei până când el singur se va elibera de aceasta, lucru care nu i se poate însă întâmpla prin moartea pământească, ci numai prin trezirea spirituală.